Tag Archives: psiholog

Comparatia, auto-critica si judecata

vocile din capul meuStii care mi se par a fi cei mai mari „dusmani” ai omului?

Comparatia cu celalalt, auto-critica si judecata. Este fascinant cum putem sa ne folosim de multe ori propria minte impotriva noastra. Pentru ca sincer, nu stiu daca vreuna din cele 3 ne ajuta in prea mult. Stiu ca o se spune ca te ajuta sa evoluezi – in special comparatia si auto-critica. Dar oare chiar e asa?

Ma intalnesc tare des cu cei 3 in cabinet. Si clientii mei nu sunt tocmai fericiti sau multumiti cand traiesc una din cele 3 stari. Dar haide-ti sa ne uitam putin la fiecare.

Comparatia cu celalalt: „el/ea e mai bun/a” „e mai destept decat mine” „are o casa/masina/job mai …. ca mine”, „nu vei construi niciodata cat a reusit el/ea”. Oare la ce ajuta o astfel de comparatie? In principiu ai spune ca te motiveaza spre progres. Ca asa ai un obiectiv spre care sa tinzi. Dar oare e o atitudine sanatoasa?

Te ajuta sa inaintezi? Sa vezi unde esti cu adevarat si incotro iti doresti sa mergi? Sau mai degraba te duce spre auto-critica si judecata? Stii, momentul acela in care vocea din capul tau incepe sa iti spune: „puteai mai mult de atat. Vezi, nu esti in stare de nimic”, „nu meriti ceva bun ca nu faci asta sau aia sau cealalta”, „nu esti bun/a de nimic” „nu ai ce oferi”, „tu nu o sa reusesti niciodata”.

Iti suna cunoscut? Oare tu stii cand vorbeste vocea asta cu tine? O auzi constient sau doar ii dai voi sa iti influenteze parerea despre tine, actiuniile si modul in care iti conduci viata?

Paradoxul e ca nu a fost dintodeuna acolo. La inceput a fost o alta vocea. Aceea care ne spunea ca suntem buni si frumosi. Ca putem sa facem cam tot ce ne propunem (sti, e imposibil chiar in secunda asta sa ajung pe luna, dar daca chiar vreau la un moment dat s-ar putea sa reusesc – in sensul asta am spus „cam tot ce ne propunem”). Ca avem resurse nelimitate si ca putem sa le folosim cand avem nevoie de ele. Ca suntem unici si minunati si frumosi. Ca avem propriul nostru drum in fata si ca tine de noi sa ni-l construim asa cum ne cade bine.

Din pacate vocea asta este redusa la tacere. Cum? Intervine viata… asta ca sa nu spun ca de fapt tot sistemul in care ne dezvoltam contribuie intr-un fel sau altul la amutirea ei si trezirea celeilalte.

Uneori sunt cei din familie care vin sa „ajute” dandu-ti exemple: „uite la X ce bine invata”, „uite la Y ce copil cuminte e. A mancat tot! Nu ca tine care esti neastamparat si ma superi” etc….

Apoi mai e sistemul educational: „X invata mai bine decat Y”, „X este mai inteligent”, „Y nu e in stare sa rezolve problema” etc…

Prietenii cu care ne jucam si interactionam ajuta si ei – pentru ca deja s-au intalnit cu sistemul si au inceput auda vocea.

Si asa, incet incet prima voce e redusa la tacere iar cea de a doua trezita. Si asa, incet, incet preia controlul asupra noastra si a modului in care ne vedem pe noi. Si de multe ori nici macar nu suntem constienti de ea sau de unde vine ea. Nu mai stim daca e cu adevarat a noastra sau e una din vocile pe care le-am auzit dea lungul vietii.

Dar stii ca poti sa o reduci la tacere? Si sa o retrezesti pe cea adormita? E nevoie de ceva munca e adevarat. Dar cu siguranta se poate.

Uneori e nevoie sa mergi in cabinetul unui psihoterapeut pentru a putea avea sprijin in acest proces.

Dar alteori provocarea e a ta cu tine: sa asculti cu atentie. Sa vezi care voce vorbeste in capul tau. Sa identifici de unde vine ea (sau a cui e) si ce iti spune. Sa vezi daca o asculti si daca o lasi sa te conduca intr-o directie sau alta. Si apoi sa alegi sa schimbi ceva.

Sa alegi sa nu te mai compari cu celalalt. Sa alegi sa nu te mai critici si sa nu te mai judeci.

Din pacate nu ceilalti ne judeca aspru. Noi suntem cei mai aspri judecatori ai nostri!

Sa ai rabdare cu tine si sa iti acorzi timp si energie pentru a identifica si a face schimbari. Care uneori sunt mai usoare alteori te provoaca mai mult. Sa nu te superi pe tine cand nu iti iese din prima sau cand vocea revine. Ea e probabil cu tine de o multime de ani si nu se lasa prea usor amutita.

Dar cu atentie si rabdare poti ajunge sa regasesti in tine acea persoana minunata si unica care are toate resursele de care are nevoie si care poate face tot ce isi doreste :)

Pentru ca suntem Unici! Si Minunati! Fiecare in felul nostru!!!

sursa foto

De ce sa traiesti cu frustrari?

E oarecum o intrebare retorica ce se naste din ceea ce observ in jurul meu parca tot mai frecvent in ultima vreme.

Inteleg ca „viata e grea” e un motto tare apreciat de multa lume. Ca il adoptam si il imbratisam si ne lasam ghidata viata dupa el. Si din motivul acesta incepem sa simtim tot mai multe frustrari.

Diverse, simple sau complexe. Cu totii le avem. Ideal ar fi sa reusim sa le gestionam cat mai sanatos. Sa ne folosim de ele pentru a evolua. Pentru a face ceva astfel incat sa folosim frustrarea pentru a face viata noastra mai buna si mai frumoasa.

Dar se pare ca devine din ce in ce mai greu. Vad in jur o multime de oameni care incep sa le arunce in stanga si in dreapta. Cum se intampla ceva ce nu le place, cum primesc un refuz, cum au o zi mai proasta cum frustrarea iese la suprafata.

Si reactioneaza folosind de cele mai multe ori generalizari: „ce oameni de … pe aici”, „noi nu avem…”, „ceilalti sunt mai buni, aici vezi doar nepasatori…”. Si daca stai sa te uiti putin mai atent la ce le-a declansat reactia se fede frustrarea si „neputinta” personala.

Recunosc ca uneori imi e greu sa inteleg de ce ai alege sa traiesti asa. Da, se poate intampla sa nu iti dai seama ca asa stau lucrurile. Sau sa iti fie teama de schimbari. Sau si mai si, sa refuzi sa lucrezi cu tine – sa pui osul la treaba cum zicea bunicul…

Uneori poate incerci. Citesti sau urmaresti diverse materiale in speranta ca vei reusi. Sau poate apelezi la prieteni. Si uneori astea nu functioneaza. Pentru ca imi e greu sa fiu obiectiva cu propria persoana. La fel si prietenilor ;)

Dar mai e o solutie la indemana – sa mergi la psiholog. Asta poate sa te ajute sa vezi ce e cu toate frustrarile astea. De unde vin. De ce le ti pe langa tine. La ce te ajuta sa ii intoxici pe altii cu ele.

Si mai ales, poate descoperi ca viata ta merita traita fara toate astea… ca poate sa fie si mai pozitiva. Si mai senina fara atatia nori de frustrare…

Ah, si daca nu stii daca esti sau nu acolo uita-te putin la ce spui. Ce cuvinte folosesti. Cat de frecvent „te iei de altii” si cat de „acru” esti in remarci. Daca chiar vrei, semnele sunt acolo… si le poti recunoaste…

P.S: poate si postul asta e scris dintr-o frustrare… Sau poate e doar o constatare facuta cu ochiul psihoterapeutului…

Pentru tine ce inseamna NLP?

Cum ai raspunde tu la intrebarea asta?

Pana de curand as fi raspuns cu multe cuvinte de genul „Bandler, Grinder, modelare, gestalt, limbaj miltonian, restructurare etc”- cuvinte care sunt familiare pentru cei din zona psihologiei, dar poate nu atat de apropiate pentru cei care nu sunt invatati cu aceasta terminologie.

Si, bineinteles, nu foarte multa lume ar fi inteles ce spun sau ce inteleg eu prin NLP. Saptamana trecuta s-a incheiat inca un grup de NLP Practitioner – asta e prima etapa din a invata tainele si magia NLP-ului :)

La final de curs, dupa testul scris, cursantii au primit o intrebare suplimentara: „cum i-ai explica bunicii ce inseamna NLP”. Mi-a placut tare mult raspunsul uneia din fete (bine, bine, uneia dintre doamnele participante ;) ). Ii spunea bunicii ceva de genul:

„ – Bunica, tu iti amintesti cum a fost in ziua nuntii tale?
-          Sigur ca imi amintesc.
-          Iti amintesti cum te simteai cand ai luat rochia pe tine si la ce te gandeai cand il asteptai pe bunicul sa vina sa mergeti la biserica? Iti amintesti si cum te simteai atunci? Daca aveai sau nu emotii si cum era?
-          Tot imi amintesc :)
-          Si iti amintesti, tu bunico, cum a fost cand ai tinut-o prima data in brate pe mama? Cum arata, cum mirosea, cum o simteai in brate si mai ales cum te simteai tu?
-          De parca ar fi ieri. Asa de bine imi amintesc.
-          Eh, bunico… Asta e NLP-ul.”

Cumva da, asta inseamna NLP: sa poti sa actualizezi o amintire/experienta cu toate simturile tale: sa vezi, sa auzi, sa simti mirosuri, texturi, gusturi (asociere VAKOG se numeste).

Sa poti sa iti dai seama care au fost gandurile care au insotit aceasta traire si daca nu te ajuta sa le modifici (sunt cateva tehnici foarte frumoase care lucreaza pe schimbarea credintelor).

Ce mai inseamna NLP? Poate cel mai WOW lucru (bine, sunt multe dar asta e asa foarte la inceputul cursului) e ca te invata cum sa creezi o legatura autentica si valoroasa cu partenerul de conversatie construind raport (stiti voi folosind Pacing si Leading).

Si inseamna o serie de tehnici si exercitii foarte aplicabile care iti pot folosi atat tie, cat si celor cu care lucrezi: daca esti coach, psihoterapeut, trainer, om de HR.

Dar va las si pe voi sa descoperiti ce inseamna NLP. Ca sa puteti apoi sa ii explicati bunicii: in Bucuresti un nou grup incepe in 21 februarie. Detaliile complete le gasiti aici.

Laura, cand trimiti textul tau, promit sa il inlocuiesc. Asta e ceea ce imi mai amintesc eu din poveste :)

Globul de cristal

Ma gandeam sa vorbim astazi despre una dintre situatiile care pot aparea cel mai frecvent intr-un cuplu si care poate duce la o multime de stari emotionale si la probleme intre cei doi parteneri. Mai specific ma gandesc la momentele cand ne asteptam ca cel/cea de langa noi sa ghiceasca ce simtim, ce gandim sau ce ne dorim.

Si haideti sa luam cateva situatii specifice si sa vedem cum se intampla lucrurile.

Am avut o zi proasta la birou, de exemplu. Poate nu ne-a iesit un proiect, poate am avut probleme cu furnizorii sau a fost o situatie tensionata cu colegii sau orice altceva care ne-a facut sa nu fim in cea mai vesele dispozitie in momentul in care am iesit pe usa biroului. Si se pare ca nu reusim sa ne schimbam dispozitia pana intram pe usa casei si ne vedem cu iubitul. Ca atare avem aceiasi „dispozitie proasta”. Acum, in mod firesc, daca ii spunem celui de langa noi ce se intampla si de ce suntem in starea asta lucrurile o sa decurga firesc. Problemele pot sa apara in momentul in care ne asteptam ca celalalt sa ghicesca ce se intampla cu noi. Ar trebui sa aiba un glob de cristal magic in care sa vada tot ceea ce ni s-a intamplat peste zi si „sa stie” fara ca noi sa trebuiasca sa ii mai spunem ceva. Replicile de genul: „nu am nimic” sau „nu esti tu cauza starii mele” care vin peste o fata trista nu il ajuta prea mult pe cel de langa noi sa inteleaga ce se intampla cu noi. El o sa vada doar fata noastra trista sau nervii sau supararea si va reactiona la ele fara sa stie care este motivul acestor stari. Si lucrurile devin si mai interesante daca el se hotaraste sa ne tot intrebe ce avem pentru sa isi doreste sa inteleaga sau poate ne lasa pur si simplu in pace sa ne adunam si sa ne schimbam starea, situatie care iarasi poate genera si mai multa suparare la noi pentru ca noi am vrea fie ca el sa ne lase in pace si sa nu ne faca sa ne tot amintim de situatia care a generat starea noastra, fie ca el sa ne intrebe, sau sa arate ca „ii pasa” prin a fi eventual si el suparat sau trist. Aici iarasi ne asteptam ca el sa aiba acelasi glob de cristal care sa ii spuna cum ne asteptam noi ca el sa reactioneze intr-o astfel de situatie. Mai ales ca nu intodeauna asteptam aceiasi reactie de la el. Uneori ne dorim sa fie trist cu noi, alteori ne dorim sa ne lase in pace pana ne trece, alteori ne dorim sa ne faca sa radem ca sa uitam sau alte multe idei care ne vin intr-o astfel de situatie.

Hai sa luam o alta situatie. E aniversarea primei intalniri, sau a primului sarut, a cererii in casatorie sau poate chiar aniversarea casatoriei. Si de aici putem genera doua scenarii diferite care sa duca la probleme in cuplu. Sa zicem pentru inceput ca a fost o perioada foarte aglomerata pentru el/voi. Sau ca pentru el datele in sine nu sunt ceva foarte important si uita de ele, fara ca asta sa insemne ca nu e importanta aniversarea in sine. Si tu te astepti ca el sa isi aminteasca de ea si, eventual, sa pregateasca ceva special pentru asta. Si el nu o face. Si tu alegi sa nu ii spui. Sa nu ii amintesti ce zi este sau ce te gandeai ca se va intampla cu aceasta ocazie. Te superi, eventual ii si arati supararea ta, dar fara sa ii spui ce a generat-o. Te astepti ca el sa ghiceasca, mai ales ca, nu-i asa, oricum e vinovat ca a uitat sau nu a dat importanta unei astfel de ocazii speciale pentru voi. Si uite asa se genereaza o noua stare de tensiune intre voi.

Sau, varianta cu numarul 2. El vine acasa cu un buchet de flori roz, iar tu te asteptai sa fie rosii. Ori vine acasa cu ciocolata in locul cinei romatice la care te asteptai. Sau poti crea orice alt scenariu in care el face ceva ce era altfel decat ceea ce iti doreai sau sperai tu. Si aici lucrurile ar putea sa se simplifice daca ai putea sa te uiti la fapte si nu la asteptari. Sau daca ai face tu pentru voi ceea ce asteptai sa se intample apreciind in acelasi timp si contributia lui la situatie. Dar, de multe ori, uitam de toate astea si nu concentram atentia pe ceea ce nu ne place. Pe ceea ce s-a intamplat altfel decat am sperat sau visat noi. Mai ales ca ne asteptam ca el sa stie. Sau sa ghiceasca ceea ce ne dorim sau asteptam.

Sunt doar cateva exemple a ceea ce eu numesc „globul de cristal”. Acele momente, situatii cand ne asteptam ca celalalt sa ghiceasca ceea ce vrem de la el, fara ca noi sa ii spunem explicit care sunt aceste asteptari.

Si acum sa ne uitam putin spre solutiile care se potrivesc in astfel de situatii. Si, ca de obicei, sunt foarte simple. Una ar fi sa ii spunem pur si simplu celuilalt ce e in mintea noastra. Care e scenariul pe care l-am creat sau ce ne asteptam sa faca sau sa se intample. O alta ar putea fi sa ne bucuram pur si simplu de ceea ce se intampla sau de ceea ce vine de la celalat spre noi. Si bineinteles, in oricare din situatii putem sa contribuim noi la aducerea la viata a scenariului imaginat. Oricand putem sa facem noi, pentru noi, pentru relatie ceea ce am visat, sperat, asteptat sa se intample. Si e foarte posibil sa fim mai impacate, fericite, multumite, decat daca doar stam si ne asteptam ca celalale sa ghiceasca.

Am 17 ani… merg spre…?!

ai incredere in TINEriSaptamana trecuta am petrecut-o, impreuna cu echipa de la Timisoara, in Poiana Brasov, in compania a 27 de adolesceni “zgubilitici” (cum le-am zis din prima clipa cand am dat nas in nas cu ei) in Tabara „Ai incredere in TINEri!”.

A fost o saptamana plina de energie, agitatie, provocari, limite, veselie, frustrari, suparari, indragosteli si ce mai vreti voi.

A fost genial si epuizant in acelasi timp :)

Au facut tot ce le-a stat in putere sa ne testeze limitele, sa vada cat de departe pot sa mearga si daca regulile chiar trebuie respectate sau daca consecintele sunt „pe bune” – a fost tare haios sa le vad fata celor care au ramas fara telefoane cate 24 de ore si credeau ca „li se termina viata si lumea” in tot acest timp.

Si mai ales sa ii aud spunand, la finalul celor 24 de ore, ca intradevar se poate trai si asa, ca ziua are brusc mai multe ore, ca au facut o multime de lucruri in toata perioada asta…

Dar cel mai frumos a fost sa ii vad lucrand – pe cei care chiar si-au dorit asta sau si-au dat interesul. Tabara a avut pana la urma un scop bine definit – dezvoltarea personala.

Am abordat teme interesante si dragute: timiditatea, vorbitul in public, interpretarile, judecatile, barfa, justificari, reguli, obligatii, drepturi dobandite, incredere in sine dar si in ceilalti, relatia cu parintii.

Au fost foarte deschisi si curiosi, au pus intrebari, au testat conceptele, au creeat scenete care sa le exemplifice si, uneori, chiar fara sa isi dea seama sau sa vrea, le-au aplicat si testat pe propria piele.

S fost o saptamana plina de energie si buna dispozitie, dar si cu un iz de gust amar…

M-am bucurat ca sunt parinti, dar mai ales copii care isi doresc sa creasca si sa se dezvolte armonios. Care aleg ceva mai mult decat „distractia la mare sau la munte”.

Dar m-am si intristat observand/gandindu-ma la: efectele lipsei de timp si disponibilitate a adultilor pentru copiii lor, a societatii care promoveaza de multe ori non-valoare si non-cultura, violenta, barfa, faima, materialismul; „autismul” dat de digitalizare si ruperea contactului uman fata in fata versus online… mult prea multe influente asupra unor caractere inca in formare si care abia acum descopera ce inseamna valori, credinte, reguli de ghidat in viata…

Si credeti-ma, toate astea se vedeau „cu greu” in gasca vesela. Pentru ca au fost cu noi copii inteligenti, copii interesati de ei si viata lor (sau a caror parinti erau interesati si preocupati).

Dar recunosc ca stau si ma intreb daca asa sunt majoritatea adolescentiilor sau familiilor din ziua de astazi. Daca au suficienta atentie din partea adultilor astfel incat sa le fie usor sa isi construiasca sisteme de valori sanatoase si sa nu se „piarda” in hatisul” unei culturi media/online bazata pe non-valoare…

Poate sunt eu cu mintea „incetosata”. Dar parca „epoca vitezei” si a „libertatii si disponibilitatii informatiei” nu are cele mai pozitive efecte asupra copiilor.

Sau mi se pare???

A fi diferit…

Material scris pentru un articol Marie Clair ca si raspuns la intrebarea: care sunt implicatiile psihologice asupra fetitei si a familiei, fetita fiind nascuta cu deficient de crestere – liliputana

- Ce simte un astfel de copil cand incepe sa constientizeze ca are o problema?

Cu siguranta ca trairile unei personae intr-o astfel de situatie sunt intense. Cu atat mai mult ale unui copil care inca nu are capacitatea de ratiune si intelegere la fel de bine dezvoltate ca un adult.

Sentimentele sunt din cele mai complexe: de la neintelegerea situatie si a motivelor pentru care lucrurile stau asa, poate sa mearga spre teama, furie, resentimente.

In acelasi timp, cu ajutorul familiei si a celor apropiati poate sa ajunga sa integreze situatia sis a se adapteze cat se poate de bine in situatia data.

- Ce simte mama si restul familiei?

Probabil si mama, si intreaga familie se simt neputinciosi si mai mult, frustrati sau chiar furiosi.

Sunt sentimente firesti, deoarece e dificil in primul rand pentru ca e greu sa explici o astfel de situatie sis a te adaptezi la ea.

- Ce ar trebui sa i se raspunda cand se fac remarci rautacioase in spatiul public? Dar cand lumea intoarce capul sa se uite?

- Ce ar trebui sa i se spuna copilului cu privire la situatia lui? Sa fie mintit sau sa i se spuna tot adevarul?

Cred ca o varianta cat se poate de sanatoasa ar fi sa I se explice copilului situatia cat mai clar si mai real.

Nu cred ca a ascunde situatia sau a o masca e ceva care sa o ajute pe fetita pe termen lung.

Cu toate acestea e nevoie de atentie si grija in discutiile legate de subiect. Trebuie abordat, cum spun, real si concret dar cat mai pe intelesul ei. Sa nu uitam ca e un copil care nu poate sa inteleaga cu totul asa cum intelege un adult. Cu toate acestea e important sa inteleaga ca e normala si e asa ca toata lumea, doar ca fiecare dintre noi oamenii suntem diferiti in felul nostru si ceea ce are ea este doar o astfel de diferenta care nu o face in nici un fel mai altfel (in sensul rau sau negative) fata de ceilalti.

Cred ca cu cat e mai bine explicate situatia si cu cat familia si cei apropiati au un comportament normal si natural in preajma ei si in abordarea situatiei cu atat si modul in care se adapteaza la societeate va fi mai firesc si mai sanatos.

Societatea nu poate fi schimbata de pe o zi pe alta. Reacti si priviri “suspecte” vor fi. Dar atat timp cat familia si fetita inteleg si integreaza cat mai sanatos situatia lucrurile, si pe termen lung, pot sa fie cu rezultate positive.

- Ce ar trebui sa faca familia ca sa “usureze” situatia copilului? Cum sa se comporte cu el? Sa-l favorizeze in detrimentul celorlalti frati/membri ai familiei? Sa se comporte ca si cum ar fi o persoana “normala”?

Cum spuneam si mai inainte, un comportament natural si firesc care sa integreze in acelasi timp situatia pot sa ii faciliteze si fetiteti acceptare si integrearea situatiei ei intr-un mod cat mai sanatos.

- Care sunt implicatiile pe termen lung? Cum o va afecta afectiunea la maturitate? Unde sa caute alinare?

Implicatiile pot fi majore. Depinde totusi foarte mult de familie si de cei apropiati.

Pe de alta parte, discutiile cu un specialist (psihoterapeut) atat ale mamei si tatalui, cat si ale fetitei impreuna cu famila pot sa fie de un real ajutor in gestionarea cat mai sanatoasa a situatie.

De asemenea, discutiile cu cei direct implicati – profesori, psiholog scolar, apropiati – astfel incat sa poata sa se adapteze la situatie si in acelasi timp sa pastreze un comportament natural si firesc in jurul copiluli pot fi de un real suport.

De ce ne intoarcem la o relatie veche

A fost o relatie lunga si frumoasa. Sau cel putin asa ne amintim de ea acum la scurt timp dupa ce ne-am despartit. Da, a avut si momentele ei mai tensionate sau mai neplacute. Dar acum ne revin in amintire acele momente placute. Acele lucruri care ne faceau bine sau motivele pentru care am stat atat de mult cu celalalt. Nu mai stam sa ne amintim ce nu a fost frumos, certurile mai mari sau mai mici aparute dea lungul timpului, frustrarile sau nemultumirile. Ne amintim doar bucuriile, micile momente de fericire si implinire, lucrurile frumoase pe care le-am facut in compania celuilalt si care ne-au adus zambetul pe buze. Toate astea sunt firesti. Memoria noastra este selectiva si alege sa pastreze doar lucrurile frumoase care ni s-au intamplat ca si trairi vii, iar cele neplacute fie le uitam, fie ni le amintim fara emotie. Bineinteles ca asta se intampla dupa un timp. De aceea se spune ca e bine sa dam timpului timp. Si indiferent ca despartirea a fost din cauza noastra sau a celuilalt, ca a fost frumoasa sau foarte tensionata ajungem la un moment dat sa ne intorcem cu gandul la aceasta relatie din care am iesit. Si incepem sa ne intrebam sau sa ne dorim sa ne intoarcem acolo.

Dar oare e bine sa facem asta? Sau care sunt motivele pentru care ne gandim la asta sau pentru care chiar ajungem sa reluam acea relatie?

Haideti sa le luam pe rand. In primul rand care ar fi motivele pentru care avem tendinta sa ne intorcem intr-o relatie veche sau din care tocmai am iesit? As enumera asa: obisnuinta, comoditatea, confortul, siguranta, teama de singuratate, teama de a nu fi respinsi de un partener nou, teama de a nu gasi „ceva mai bun”, teama de un nou inceput, amintirile frumoase, presiunea exterioara (fostul partener, daca noi am rupt relatia, prietenii, familia etc). Si daca e sa vorbim un pic despre fiecare as incepe cu obisnuinta. Ne-am obisnuit cu celalalt. Ne-am obisnuit cu acea relatie. Avem obiceiuri, tabieturi, reguli pe care ni le-am format impreuna. Stim cum e acolo si ce se intampla. Stim cu e cealalata persoana si cum suntem noi in raport cu ea. Stim ce face, ce gandeste, cum se comporta, la ce sa ne asteptam si ce va urma. Ca atare este mai comod – un alt motiv. Siguranta este iarasi un factor care ne face de multe ori sa ne intoarcem la o relatie veche. Ne simtim in siguranta acolo, din aceleasi motive mentionate mai sus. Si cu toti ne dorim siguranta. La fel este si confortul. Sunt factori care ne motiveaza pe toti in viata si pe care nu ii putem nega sau ignora. Ca atare, atunci cand nu simtim ca ii avem in viata noastra avem tendinta de a cauta acele situatii, persoane sau relatii care pot genera aceste stari. Apoi gandindu-ne la singuratate… aproape nimanui nu ii place sa fie singur. Mai ales cand societatea in care traim valorizeaza cuplul si traiul in 2. Peste toate acestea vine teama de un nou inceput. De posibilul a merge sau a nu merge o noua relatie. Daca va functiona e bine, dar daca nu va functiona??? Daca incep ceva, ma implic, investesc emotii si sentimente ca mai apoi sa sufar pentru ca s-a produs o ruptura? Sau ajung in punctul in care zic „era mai bine in vechea relatie”.

O presiune mare poate veni intradevar din exterior. De la fostul partener care nu si-a dorit ruptura si nu o poate accepta. Care face tot ce poate pentru a ne convinge ca a fost bine. Ca lucrurile functionau. Ca „ne era bine”. Cum si memoria noastra „ne ajuta” fiind selectiva, asa cum spuneam si la inceput, si alege sa isi aminteasca dupa un punct doar acele lucruri frumoase care le-am trait in vechea relatie este destul de usor sa cadem in capcana reintoarcerii in acea relatie. Peste toate astea poate sa apara si o presiune din partea familiei sau a prietenilor care sa spuna ca am avut o relatie frumoasa, cu toate ca ei poate nu stiau exact ce se intampla in cuplul nostru si cum functionau lucrurile sau nu pot sa inteleaga care au fost motivele pentru care noi am facut alegerea de a pleca din acea relatie.

Cate un pic din fiecare, unul sau mai multe sau poate alte motive la care va ganditi pot sa ne faca sa ne intoarcem la o relatie veche.

Acum daca e bine sau nu sa ne intoarcem la acea relatie? Cred ca e relativ si depinde de fiecare in parte. Depinde de relatia pe care am avut-o si mai mult decat orice de motivele care ne-au facut sa iesim din ea in primul rand. Cred ca cel mai bun raspuns ni-l putem da dupa ce stam si analizam si ne raspundem la intrebari de genul: ce m-a determinat sa termin relatia? Au fost intradevar motive legate de relatie si de modul in care functiona relatia sau cum ma simteam acolo? Au fost motive oarecum exterioare relatiei? Care au fost motivele pentru care nu m-am simtit multumit/a, fericit/a, implinit/a in acea relatie? Ce imi oferea si ce nu imi oferea acea relatie? Ma intorc din motivele mentionate mai sus sau din alte motive (il/o iubesc, a fost o ratacire ruptura, intradevar este omul langa care vreau sa imi petrec viata, m-am simtit bine in relatie). Ma intorc din presiuni exterioare sau pentru ca nu vreau ca cealalata persoana sa sufere din cauza mea? Ma intorc pentru ca imi doresc intradevar eu asta? Ma intorc pentru ca cred ca relatia este buna pentru mine?

Cred ca raspunzand la astfel de intrebari putem sa ne dam un raspuns sincer si sa facem o alegere buna, fie ca ea presupune intoarcerea la vechea relatie, fie ca presupune un nou inceput, o noua incercare care sa ne aduca mai multa implinire in viata personala si de cuplu.

Oricare ar fi alegerea, ea presupune un nou inceput. Si o relatie, asa cum spuneam intr-un post anterior, are nevoie de grija si atentie pentru a fi construita si intretinuta, pentru a ramane vie.

Ce inseamna “grup de suport”?

Cand pregateam anuntul pentru atelierul de aici cineva mi-a atras cumva atentia asupra titlului. Eu ii spusesem grup de suport pentru ca in mintea mea lucrurile erau simple si clare.

Pentru mine un grup de suport este in primul rand un cadru de manifestare. Un cadru in care oamenii vin si pot sa vorbeasca despre ceea ce ii framanta. Unde gasesc oameni care impartasesc lucruri, evenimente, trairi asemanatoare cu ei. Unde se regasesc si mai ales unde se simt in siguranta si pot sa vorbeasca deschis despre framantarile lor si despre nesigurantele lor.

Pentru mine acest cadru reprezinta totodata un spatiu in care se pot discuta si modalitati alternative de a aborda o problema sau o situatie mai dificila. Unde putem sa vedem si alte modalitati de a ne uita la lucruri sau la oameni sau la stari emotionale.

Sau cel putin eu la asta ma gandeam cand am avut ideea acestui grup de suport. Si cam asa s-au si desfasurat intalnirile de pana acum ale acestui grup.

Participantii veneau si povesteau despre una, alta pe care si-ar dori sa o schimbe sau sa o imbunatateasca, despre lucruri care simt ca nu le fac bine si ar vrea sa faca ceva in sensul de imbunatatire. Si de aici incepeau discutiile, si eu impreuna cu colegii cu care am moderat aceste grupuri mai veneam cu cate o idee sau care un  exercitiu de dezvoltare personala sau de NLP sau de relaxare care pot sa aduca perspective diferite asupra lucrurilor. Si plecam cu totii la final de intalnire cu ceva in plus fata de ceea ce am adus la inceput.

Un grup de suport te face sa nu te simti singur dar si sa gasesti idei. Un grup de suport poate sa fie momentul in care vorbesc despre „durerea” mea sau ii ascult pe altii povestind depre situatii in care ma regasesc si eu. Un grup de suport poate fi cadrul in care imi regasesc calea catre resursele proprii pentru a depasii momente mai dificile.

Dar poate nu pentru toata lumea inseamna acelasi lucru. Cine mi-a atras atentia imi spunea ca il duce cu gandul al AA (Alcoolicii Anonimi – celebrul grup de suport pentru persoane care sufera de alcoolism). Recunosc ca nu stiu de ce ar fi asta ceva rau. Pe de alta parte pot si sa inteleg ca o asociere de genul asta poate sa trezeasca tot felul de prejudecati legate de propria persoana sau legata de ceilalti.

Acum, daca stau sa ma gandesc si AA are ca si scop sa sustinerea reciproca in depasirea unei dependente crunte ce afecteaza toate aspectele vietii. Daca stau sa ma gandesc doar la acest aspect, nu cred ca e ceva negativ.

Dar, cumva am inteles si ideea ca uneori ne putem simti inconfortabil cu anumite asocieri si din acest motiv am schimbat putin titlul atelierului.

Dar in mintea mea ramane un grup de suport….

Voi ce intelegeti prin „grup de suport”?

Ne invatam lectiile?

Stau sa ma gandesc la lectii pe care le avem de invata si din diverse motive nu putem sau refuzam sa o facem.

La consecintele unor astfel de situatii si la cum am putea sa modificam lucrurile. Hai sa fiu mai concreta.

Ma gandesc ca, de exemplu, avem tendinta sa gasim intodeauna scuze pentru prietenii nostri. Ori de cate ori simtitm ca gresesc cu ceva in fata noastra gasim motive pentru ei. Sau poate avem tendinta sa ii salvam. Uneori si de ei insisi. Promit sa faca ceva iar la momentul x cand ar fi trebuit sa se intample vezi ca nu e asa. Si tu, ca un „salvator” ce faci? Te pui si faci tu in locul lor. Si tot faci asta, uneori chiar in detrimentul tau. Ramai asa fara timp pentru treburile tale. Sau amani sarcinile tale pentru a le rezolva pe ale lor. Si o sa tot faci asta pana in momentul in care vei invata, poate, ca trebuie sa mai ai grija si de tine. Sau pana cand o sa intelegi ca si ei trebuie sa vada ce se intampla daca nu isi respecta angajamentele. Care sunt consecintele si cum ii afecteaza. Cum e sa nu mai aiba salvatori.

Intreg articolul il gasesti aici

Cu sau fara eticheta – cum sa imi cresc copilul

E un subiect tare sensibil si cu implicatii foarte mari in viata tuturor celor implicati.

Abuzul de orice forma – verbala, emotionala, psihologica, fizica – asupra copiilor este ceva ce pur si simplu nu ar trebui sa existe. Efectele imediate, dar si pe termen lung sunt extrem de serioase si de multe ori foarte greu de reparat.

Tema de astazi e legata de etichetele puse copiilor. O forma de abuz extrem de periculoasa deoarece se infiltreaza in viata lor fara stire si cu efecte pe termen lung. Efecte care, de multe ori, afecteaza si adultul.

Sa fi un copil caruia i s-a pus o eticheta si sa traiesti cu ea este ceva tare greu de gestionat. Copiii nu au puterea rationamentului. Ei nu pot distinge intre bine si rau decat prin puterea exemplului. Prin ceea ce vad, aud, inteleg de la adultii din viata lor. Daca un adult – in special daca un adult cu o mare influenta asupra copilului: parinte, bunic, educatoare, matusa care il rasfata – vine si ii spune ca el „este intr-un anume fel” el va crede asta. Mai ales daca ajunge sa i se spuna des, daca este comparat si i se dau „exemple de cum ar trebui el/ea sa fie”. Un copil e liber. Un copil e pur. Un copil e un burete, daca vreti. Absoarbe tot ceea ce vine spre el. Copiii nu au limite, nu stiu ce pot si ce nu pot. Ei invata. A-i spune unui copil ca e rau, ajunge sa il faca sa creada acest lucru. Si ori se inchide in el, ori incepe sa creada ca nu e bun de nimic – ca „nu va fi niciodata bun”, ori, in multe cazuri, incepe sa se comporte conform etichetei. Va face toate acele lucruri care sa ii confirme, dar sa le confirme si celorlalti, ca eticheta i se potriveste. Ca este exact asa cum se spune despre el.

Unui copil care creste cu o eticheta, de cele mai multe ori, se va trasforma intr-un adult care poarta aceiasi eticheta. Un adult caruia ii va fi foarte greu sa se debaraseze de ea si sa o inlocuiasca cu una sanatoasa si functionala.

Cand cresti stiind ca esti rau nu poti sa te vezi bun.

Cand ti se spune repetat ca esti prost, nu crezi ca poti face lucruri bune, ca poti avea idei, ca esti destept si inteligent.

Cand ti se spune ca esti urat nu te vei vedea niciodata in oglinda ca fiind frumos.

Daca toate aceste comportamente sunt insotite si de abuz fizic: de la pus la colt, bataie la palme, o palma peste cap, tras de par, tras de urechi sau orice forma mai usoara sau mai grava de aresiune fizica lucrurile devin si mai tragice.

Acestea nu sunt, sub nici o forma modalitati sanatoase de a creste si a educa un copil astfel incat sa se transforme intr-un adult sanatos.

Un copil poate fi crescut cu atentie permanenta, cu grija si iubire, dar mai ales cu comunicare. Daca ii vorbesti copilului, daca ii povestesti si ii explici pe intelesul lui tot ceea ce are nevoie sa stie il ajuti sa se dezvolte armonios si sanatos. Il ajuti sa isi formeze repere, sisteme de valori, granite, modalitati de gandire sanatoasa.

Un alt aspect extrem de important e puterea exemplului. Daca ii arati copilului agresiune – va invata agresiune. Daca ii vorbesti urat sau daca il expui unor medii in care se vorbeste urat, va invata sa vorbeasca urat. Arata-i comunicare, intelegere, prietenie, armonie si acestea vor deveni reperele lui. Aceste vor fi valorile dupa care isi va conduce viata ca adult.

Adultului care se dezvolta dintr-un copil expus unui mediu nesanatos ii va fi destul de dificil sa faca schimbari. Da, poate. Nu e imposibil. Doar ca va avea nevoie de putere pentru a gasi medi diferite pentru a invata altceva. Va avea nevoie de psihoterapie sau coaching sau cursuri de dezvoltare personala pentru a gasi solutii alternative.

Dar sincer, nu inteleg de ce am chinui copiii si viitori adulti cand exista atat de multe modalitati de a creste si educa copilul de la bun inceput intr-un mod sanatos si functional si frumos…

Post scris pentru campania “BLOGGERII SPUN NU VIOLENTEI IMPOTRIVA COPIILOR!” a celor de la Salvati Copiii (dar exprima atat parerea mea de femeie, cat si a psihoterapeutului)