O dimineata obisnuita

Era o dimineata la fel ca oricare alta. Marcus auzi bataile mamei sale in usa dormitorului propriu. Era timpul sa se trezeasca. Pregatirea pentru scoala ii lua doar cateva minute. Cobora in bucatarie unde sora lui era deja asezata la masa. Lua in fuga un mar din cosul de fructe strigand catre mama care se uita dupa el ca se grabeste. Bogdan il asteapta deja afara. Ca de obicei, o luara la fuga spre capatul strazii, intr-o intrecere care se termina de obicei cu Bogdan pe primul loc. Astazi totusi ceva e diferit. Marcus il intrecu pe Bogdan.

– Hei, cum ai reusit asta? In fiecare dimineata eu castig!

– Nu stiu cum am reusit astazi. Ma gandeam cand m-am trezit ca am visat ceva legat de cursele noastre de dimineata. Recunosc ca mi-a placut ideea de a te intrece si eu o data, zise Marcus zambind strengareste.

Continuandu-si drumul spre scoala incepura sa povesteasca de ziua ce urma sa inceapa. Ce ore au la scoala in acea zi, care vor fi cele placute si ce ar putea sa faca pentru a trece timpul mai repede in cele care nu le placeau. In mare aveau aceleasi preferinte. Totusi, Marcus prefera ora de biologie pe cand Bogdan nu. De fapt, daca ar fi sa fie sincer ii placea profesoara de biologie. Era asa de draguta. Si vorbea atat de frumos cu ei. Nu intelegea cum de Bogdan nu vedea toate astea. Dar nu conta. Nu se putea supara pe prietenul lui cel mai bun doar din atata motiv.

Pe cum se apropiau de scoala incepeau sa se intalneasca cu colegii lor. Sa povesteasca de ceea ce au facut de ieri de cand nu s-au vazut, sa se joace si sa se alerge. Activitatile obisnuite dintr-o dimineata obisnuita.

Cel putin asa parea la acel moment. Apropiindu-se de intrarea in scoala ceva ii atrase atentia lui Marcus. O mica veverita se juca cu o ghinda la radacina copacului mare ce strajuia una din laturile curtii interioare. Ceva il atragea spre acel joc haios al veveritei. Se desprinse din grupul de colegi spunandu-i lui Bogdan ca ii va prinde din urma. Se apropie incet de micuta veverita, pe cat de incet putea pentru a nu o speria. Cum era din ce in ce mai aproape incepu sa i se para ca aude un cantec. Ca si cand un alt copil ar fi prin jur si ar canta un cantecel vesel in timp ce alerga dupa ceva. Se uita in jur si totusi nu vede pe nimeni. Era singurul copil din acea parte a curtii. Ceilalti erau destul de departe incat sa nu ii poata auzi. Cu atat mai mult nu i se parea ca ar canta vreunul dintre ei. Din ce in ce mai curios se apropie si mai mult de micuta veverita si constata cu uimire ca ea e cea care canta. Jocul ei era foarte vesel. Arunca si prindea ghinda, alerga in jurul ei in timp ca canta acel cantecel vesel. Marcus era la un pas distanta de aceasta mica creatura fascinanta care, spre uimirea lui, canta un cantecel pe care el putea sa il inteleaga.

Ultimul pas, care il aduse suficient de aproape de veverita, fusese auzit si de aceasta. Se opri din jocul ei si inceta si cantecul acela vesel. Se intoarse catre baiatul care se uita fascinat la ea zambind si spunand:

–          Sunt cateva zile de cand astept sa vii sa te joci cu mine. Credeam ca nu mai vii o data.

–          Cum de pot sa te aud? Intreba uimit Marcus

–          Foarte simplu. Tu ai putut sa ma auzi intodeauna. Doar ca nu ai dat atentiei acestui fapt. Dar stiam ca se va intampla la un moment dat. Stai sa vezi ce bucurie va fi cand voi povestii familiei mele ca in sfarsit ai venit sa vorbesti cu mine.

–          Cum? Si familia ta stie de mine si ca eu pot sa te aud? Intreba din ce in ce mai mirat Marcus.

–          Da. Au fost si ei in unele zile pe aici cu mine. Ne-am uitat dupa tine in fiecare dimineata sperand ca vei veni in sfarsit sa te joci cu noi. Dar niciodata nu e prea tarziu. Poate maine vor veni si ei sa se joace cu noi. O sa vii si maine sa te joci cu mine sper.

–          Aaa, da. Dar stii acum trebuie sa merg in clasa si astazi nu m-am jucat cu tine. Zise Marcus

–          Pai nu e nimic. Ma bucur ca am vorbit si ca de acum dimineata o sa vii sa te joci cu mine. Zise micuta veverita.

Marcus o lua la picior, grabit de sunetul clopotelului care se auzea din cladire. La un moment dat se opri intorcandu-se brusc:

–          Am uitat sa te intreb! Cum te cheama?

–          Sparky, zise veverita in timp ce reincepea joaca de mai inainte precum si cantecelul fredonat atunci cand Marcus o vazu prima data.