“Mai bine singur/a” – o voce din capul meu!

Dea lungul anilor au fost multe situatii in care sintagma “mai bine singura” a fost ca o mantra pentru mine. Au fost multe situatii atat profesionale, dar mai ales personale in care mi-am spus, cu voce tare sau in capul meu (tot cu voce tare!) ca mi-ar fi mult mai bine singura decat in acel context cu acea sau acele persoane.

Azi, dupa multe ore de terapie personala, multe ore de meditatie si introspectie, dar si multe ore de lucrat cu altii incep sa vad inceputurile acestei voci. Si are radacini in „antichitate” – adica de pe la inceputurile mele pe pamant.

Probabil prima data am zis asta, pe model „repetitie si copiere”, atunci cand am auzit-o pe mama spunandu-si siesi in te miri ce context in care relatia ei cu tata nu merge cum ar fi vrut sau „cum ar fi trebuit”.

Si cum de multe ori suntem produsul mediului educat am avut nenumarate ocazii si situatii in jurul meu care sa imi arate si sa imi intareasca vocea care spune ca „mai bine singura”.

E o voce care se hraneste atunci cand pierdem pe cineva drag – printre primele pierderi semnificative pentru mine a fost cea a unchiului meu care m-a ingrijit si iubit tare mult.

Vocea se mai hraneste si de fiecare data cand vedem o situatie tensionata intre parinti. Mai ales daca nu vedem si o modalitate constructiva de a trece prin acea situatie. Si cu atat mai mult daca ni se pare ca situatia genereaza doar tensiuni si nu duce la nici o rezolutie de schimbare sau pace. Daca situatiile sunt si repetitive, atunci vocea se hraneste tot mai mult si devine tot mai activa. Pentru ca copilul nu prea stie cum sa integreze tot ceea ce vede, aude, simte si daca nu e nimeni in jur sa il ghideze prin acest proces ajunge sa isi spuna ca „e mai bine singur”.

Odata pornita aceasta voce, ea se hraneste de fiecare data cand vedem un cuplu certandu-se. Sau 2 parteneri de business certandu-se.

Aceasta voce se hraneste de fiecare data cand in cuplu intampinam o situatie mai delicata sau mai tensionata. De fiecare data cand partenerul „nu face ceva ce am vrea noi sa faca”.

Oare te intrebi de ce? Sau ai deja un raspuns pentru asta?

Cand sunt singur/a nu mai apar aceste tensiuni legate de comportamentele altcuiva.

Stii ce e interesant? Ca aceste tensiuni se nasc din comparatie. Pentru ca atunci cand se intampla ceva ce nu ne cade bine incepem sa analizam ceea ce s-a intamplat, sa comparam cu ceva intamplat anterior si apoi sa punem verdictul „mai bine singur/a decat asa”.

Dar oare chiar e asa? Oare chiar ne e mai bine singuri cand noi suntem fiinte profund sociale? Cand traim dintodeauna in comunitati si alaturi de alti oameni?

Cand „e nevoie de un sat sa cresti un copil”?

Sau e „mai bine singur/a” pentru ca in acest fel nu ne expunem vulnerabilitate. Nu ne arata masa cum suntem: oameni, cu sentimente, cu bune si mai putin bune, cu dureri si placeri, dar mai ales cu vulnerabilitati?