Implinesc #40, ar trebui sa ma ingrijorez?!

In timp ce ma apuc sa scriu toate astea se apropie momentul in care efectiv implinesc 40 de ani. O cifra care pana un demult parea foarte departe in acte si pe care o simt inca departe de mine si sufletul meu :P. Nu am prea avut dificultati in a imi spune varsta dea lungul anilor. Poate doar la inceputul carierei de psihoterapeut cand paream “prea tanara” pentru a fi in cabinet si a ii insoti pe altii in procesul lor. Nu am simtit „criza de #30”, ba chiar am tras unul din cele mai „serioase” chefuri de ziua mea (ca avea varu-meo bar in Timi pe atunci :D) si nu prea stiam cum si ce o sa se intample cand o sa ajung la „the BIG 40” cum zic multi.

Uh, de azi schimb prefixul si ma simt ca si lupul cela care isi schimba blana, da’ naravul ba!

Ma simt cumva intre 2 perspective: cea a bulei mele si a oamenilor cu care aleg sa ma inconjor si sa calatoresc prin viata si care imi picteaza un tablou spectaculos legat de viata, varsta, perspective si oportunitati pe care viata ti le desfasoara in fata si de care tu te poti bucura daca alegi constient asta. Am avut in ultimii ani prieteni care au implinit 40 si i-am vazut ce frumos continua sa creasca si sa faca lucruri. I-am vazut vii si plini de energie creatoare. I-am vazut schimband drumul atunci cand nu li se mai potrivea. I-am vazut gasindu-si locul in sufletele si vietile lor. I-am vazut inflorind dea dreptul!

Si a doua cea a parintilor pentru care varsta de 40 era cumva un punct de cotitura. Un punct de la care nu prea mai puteai sa faci ceva. Nu prea mai aveai sanse sa schimbi lumea sau sa iti cladesti viata dupa un model diferit de cel urmat pana la acest moment. Si cum ei ne-au modelat sunt parte din noi si nu ne dezicem chiar de tot de modelele lor si de ce am invatat de la ei. Eu mi-am dat seama cand am auzit-o acum o luna pe mama rostind cifra de 40 :))

Si tocmai am implinit 40. Si ma uit in spate, si ma uit in jurul meu si ma uit in fata. Si imi dau seama ca viata e frumoasa. Ca sunt atat de multe oportunitati si posibilitati incat nu prea inteleg de ce as avea vreo „criza de 40”.

Sunt iubita si iubesc un om spectaculos. Am o viata profesionala activa si palpitanta. Traiesc intr-un oras superb. Am o gramada de oameni faini si dragi in jurul meu. Cu care o sa chefuiesc tot anul de ziua mea, pe cum o sa ii intalnesc, pentru ca sunt imprastiati prin toate colturile tarii, unii si prin alte colturi din lume!

Si, mai ales, simt ca multe din piesele de puzzle ale povestii mele s-au asezat la locul lor sau au deschis calea catre altele sa se aseze. Si simt ca mai sunt multe de facut si chiar mai multe de descoperit de aici incolo. Cu alta perspectiva si cu alta intelepciune si mai ales cu alta asezare interioara. Si cu mult mai multa bucurie de viata!

Si cred ca crizele unei varste – a unui numar de fapt, caci e un numar care e „atasat” de mine si pe care cred ca pot sa il las sa ma defineasca fix cum vreau eu – apar atunci cand nu suntem impacati cu noi. Cand sunt parti din noi neasezate intr-un loc cu care sa fim in armonie.

Asa ca, mai mult ca oricand, azi sunt EU!!!!

Si pot mai mult decat oricand sa imi asum viata si identitatea si pe mine.

& #IamEnough!