Dacă mergem la terapie înseamnă că suntem Defecți

Am citit la începutul anului romanul „Defecți” ce prezintă o lume distopică în care in/ne-perfecțiunea este pedepsită, iar cei care sunt descoperiți cu ea sunt marcați cu un D de la Defect.

Astăzi într-o conversație primesc replica ce a dat titlul articolului „ dacă mergem la terapie înseamnă că suntem defecți” și m-a dus cu gândul la toate situațiile în care ni se cere sau cerem de la noi să fim „perfecți”.

Și mi se pare tare haios că ne cam naștem așa: perfecți în unicitatea noastră, cu toate aliniate sau mai puțin aliniate după standardele altora.

Apoi începem să fim expuși la această căutare a perfecțiunii în tot ceea ce suntem și facem: cred că pornește de la greutatea sau lungimea sau scorul primit la naștere, apoi la ce și cât mâncăm (cât lapte, de câte ori pe zi, ce aliment am început să acceptăm la diversificare), trecând apoi prin achizițiile specifice vârstei, la integrarea în comunitate (parc, creșă, grădi etc), la note, premii, job, salar, casă, parteneri, vacanțe, proprii copii etc…

Și uite așa întâi ne arată alții care e direcția spre perfecțiune, apoi ajungem să o interiorizăm și să o căutăm noi într-un mod cât mai asidu.

Și nu știu dacă v-ați dat seama până acum, dar căutarea „perfecțiunii” din interior, presiunea pe care o punem noi înșine pe propria persoană este mult mai mare și mai toxică decât cea din exterior.

Și tot căutăm o perfecțiune care pe de o parte nu există, iar pe de altă parte, și dacă ar exista, ar trebui să fie unică fiecăruia dintre noi, căci hei, suntem atât de diferiți încât ceea ce mi se potrivește mie, nu ți se potrivește și ție.

Căutarea asta, fiind oarecum fără rost (cam ca lupta cu morile de vânt), nu prea are cum să ducă la liniște interioară. Sau la echilibru și împăcare.

Și uite așa uneori se întâmplă să vrem să sau chiar să mergem în terapie să ne recâștigăm liniștea și echilibrul…

Oare asta chiar ne face „Defecți”?

Suntem defecți doar pentru că ne căutăm pe noi? Că ne dorim o stare și o relație mai bună cu noi înșine?

Sau doar pentru că nu suntem „Perfecți” înseamnă automat că suntem „Defecți”?

După replica primită astăzi mă întreb câți oameni renunță la a merge la terapie doar pentru că li se pare că asta le-ar lipi eticheta de „Defecți” de propria persoană…

O etichetă pe care de fapt ți-o lipești singur căci dacă tu nu spui nimănui că mergi la terapie cum ar putea să știe altcineva?!

 

P.S.: lumea „Perfecțior” descrisă în cartea citită mi s-a părut, pe lângă utopică, total toxică și neprietenoasă!