Category Archives: dezvoltare personala

Comparatia, auto-critica si judecata

vocile din capul meuStii care mi se par a fi cei mai mari „dusmani” ai omului?

Comparatia cu celalalt, auto-critica si judecata. Este fascinant cum putem sa ne folosim de multe ori propria minte impotriva noastra. Pentru ca sincer, nu stiu daca vreuna din cele 3 ne ajuta in prea mult. Stiu ca o se spune ca te ajuta sa evoluezi – in special comparatia si auto-critica. Dar oare chiar e asa?

Ma intalnesc tare des cu cei 3 in cabinet. Si clientii mei nu sunt tocmai fericiti sau multumiti cand traiesc una din cele 3 stari. Dar haide-ti sa ne uitam putin la fiecare.

Comparatia cu celalalt: „el/ea e mai bun/a” „e mai destept decat mine” „are o casa/masina/job mai …. ca mine”, „nu vei construi niciodata cat a reusit el/ea”. Oare la ce ajuta o astfel de comparatie? In principiu ai spune ca te motiveaza spre progres. Ca asa ai un obiectiv spre care sa tinzi. Dar oare e o atitudine sanatoasa?

Te ajuta sa inaintezi? Sa vezi unde esti cu adevarat si incotro iti doresti sa mergi? Sau mai degraba te duce spre auto-critica si judecata? Stii, momentul acela in care vocea din capul tau incepe sa iti spune: „puteai mai mult de atat. Vezi, nu esti in stare de nimic”, „nu meriti ceva bun ca nu faci asta sau aia sau cealalta”, „nu esti bun/a de nimic” „nu ai ce oferi”, „tu nu o sa reusesti niciodata”.

Iti suna cunoscut? Oare tu stii cand vorbeste vocea asta cu tine? O auzi constient sau doar ii dai voi sa iti influenteze parerea despre tine, actiuniile si modul in care iti conduci viata?

Paradoxul e ca nu a fost dintodeuna acolo. La inceput a fost o alta vocea. Aceea care ne spunea ca suntem buni si frumosi. Ca putem sa facem cam tot ce ne propunem (sti, e imposibil chiar in secunda asta sa ajung pe luna, dar daca chiar vreau la un moment dat s-ar putea sa reusesc – in sensul asta am spus „cam tot ce ne propunem”). Ca avem resurse nelimitate si ca putem sa le folosim cand avem nevoie de ele. Ca suntem unici si minunati si frumosi. Ca avem propriul nostru drum in fata si ca tine de noi sa ni-l construim asa cum ne cade bine.

Din pacate vocea asta este redusa la tacere. Cum? Intervine viata… asta ca sa nu spun ca de fapt tot sistemul in care ne dezvoltam contribuie intr-un fel sau altul la amutirea ei si trezirea celeilalte.

Uneori sunt cei din familie care vin sa „ajute” dandu-ti exemple: „uite la X ce bine invata”, „uite la Y ce copil cuminte e. A mancat tot! Nu ca tine care esti neastamparat si ma superi” etc….

Apoi mai e sistemul educational: „X invata mai bine decat Y”, „X este mai inteligent”, „Y nu e in stare sa rezolve problema” etc…

Prietenii cu care ne jucam si interactionam ajuta si ei – pentru ca deja s-au intalnit cu sistemul si au inceput auda vocea.

Si asa, incet incet prima voce e redusa la tacere iar cea de a doua trezita. Si asa, incet, incet preia controlul asupra noastra si a modului in care ne vedem pe noi. Si de multe ori nici macar nu suntem constienti de ea sau de unde vine ea. Nu mai stim daca e cu adevarat a noastra sau e una din vocile pe care le-am auzit dea lungul vietii.

Dar stii ca poti sa o reduci la tacere? Si sa o retrezesti pe cea adormita? E nevoie de ceva munca e adevarat. Dar cu siguranta se poate.

Uneori e nevoie sa mergi in cabinetul unui psihoterapeut pentru a putea avea sprijin in acest proces.

Dar alteori provocarea e a ta cu tine: sa asculti cu atentie. Sa vezi care voce vorbeste in capul tau. Sa identifici de unde vine ea (sau a cui e) si ce iti spune. Sa vezi daca o asculti si daca o lasi sa te conduca intr-o directie sau alta. Si apoi sa alegi sa schimbi ceva.

Sa alegi sa nu te mai compari cu celalalt. Sa alegi sa nu te mai critici si sa nu te mai judeci.

Din pacate nu ceilalti ne judeca aspru. Noi suntem cei mai aspri judecatori ai nostri!

Sa ai rabdare cu tine si sa iti acorzi timp si energie pentru a identifica si a face schimbari. Care uneori sunt mai usoare alteori te provoaca mai mult. Sa nu te superi pe tine cand nu iti iese din prima sau cand vocea revine. Ea e probabil cu tine de o multime de ani si nu se lasa prea usor amutita.

Dar cu atentie si rabdare poti ajunge sa regasesti in tine acea persoana minunata si unica care are toate resursele de care are nevoie si care poate face tot ce isi doreste :)

Pentru ca suntem Unici! Si Minunati! Fiecare in felul nostru!!!

sursa foto

Responsabilitatea in relatia de cuplu

Aud de multe ori in cabinet formulari de genul: „nu vrei sa te schimbi”, „nu faci nimic pentru relatia asta”, „nu iti pasa”, „tu faci aia (sau cealalata) cand stii foarte bine ca nu imi place”.

Da, de cele mai multe ori sunt femei cele care imi povestesc astfel de conversatii, dar in acelasi timp si noi, femeile folosim astfel de expresii cand interactionam cu partenerul de cuplu.

Si totusi o relatie este despre 2. Ambii parteneri contribuie si construiesc relatia. A spune ca doar unul dintre ei trebuie sa fie atent sau sa se schimbe e ca si cum i-ai atribui doar lui/ei responsabilitatea de a avea grija de relatie.

A-l invinovati pe celalalt pentru ceea ce nu functioneaza si a-i pune lui „in spate” schimbarea, a-l responsabiliza e posibil sa functioneze pentru o perioada, dar pe termen lung poate duce la o multime de frustrari si resentimente. Si poate chiar sa duca la terminarea relatiei.

E ca si cand nu esti niciodata multumit/a de partenerul de cuplu. Ca si cand ai sta cu cineva care nu e suficient de bun/a si ii ceri permanent sa se schimbe pentru a atinge „standardele” tale. Dar oare chiar asa e? Oare nu e exact aceiasi persoana cu care ai intrat in relatie? Atunci era ok, era bun/a dar acum, cand e putin de munca pentru a va pune de accord nu mai e? Si e doar de o parte responsabilitatea de schimbare?! Oare cum asa?

E important sa intelegem ca intram intr-o relatie ca doua parti distincte. Cu propriile nevoi, viziuni, obiceiuri, atitudini, comportamente. Si cu cat inainteaza relatia cu atat mai mult e nevoie sa amonizam cele doua parti pentru a putea sa formam un cuplu. Si ambii parteneri au nevoie sa faca ajustari si sa gaseasca calea comuna prin care pot sa puna impreuna individualitatea proprie pentru a fi parte din cuplu.

Chiar daca ne dorim si este de dorit sa ne pastram individualitatea in cuplu, sa ramanem asa cum am fost inainte sa intram in cuplu, o parte din noi se schimba tocmai pentru ca formam un cuplu cu altcineva. Care vine, la fel ca si noi, cu propriile povesti si experiente.

Asa ca poate ar fi interesant ca data viitoare cand aveti o discutie si simtiti ca e nevoie de o schimbare in cuplu sa va ganditi pentru un moment ce puteti face si voi pentru a genera schimbarea pe care o asteptati de la partener/a.

Viata nu este atat de rea

Emma era o mama care muncea. Le preda copiilor la scoala toata ziua si, seara, venea acasa la cei 3 ai ei care se ciondaneau tot timpul. Unul isi punea mereu acelasi CD preferat cat putea de tare. Altul se uita la TV, dand volumul la maximum pentru a acoperii CD-ul si plangandu-se de zgomotul facut de fratele sau. Al treile se juca jocuri pe calculator si refuza sa cedeze controlul tastaturii asa incat si celorlalti sa le poata veni randul.

Emma era chemata sa aplaneze certurile simtind ca se presupune ca ea sa fie si judecator si juriu – cel putin pana ce lua o decizie nefavorabila. Atunci era contestata si certurile o luau de la capat.

Se intorcea acasa de la scoala rupta de oboseala dorindu-si putin liniste. Stoarsa de orice energie, s-a adresat unui psihoterapeut:

-          Nu mai pot sa suport, i-a spus. Am ajuns la capatul puterilor! Ce sa fac?

-          Ceea ce voi sugera, a replicat terapeutul, poate sa sune nitel nebunesc si s-ar putea sa nu vreti sa procedati asa dar daca doriti ca situatia sa se amelioreze, asta e ceea ce trebuie sa faceti. Asteptati pana in vacanta urmatoare. Invitati toate rudele la care va puteti gandi pentru ca sa stea la dvs in vacanta. Rugati-le sa-si aduca toti copii si toate animalele de casa. Puneti-i pe toti sa doarma pe canapea, pe jos, pe unde ii puteti inghesui.

Dupa cum va puteti lesne imagina, la mijlocul primei saptamani de vacanta, Emma a solicitat o consultatie de urgenta la terapeutul ei.

-          Ce mi-ati facut? L-a intrebat. Casa este o casa de nebuni. E mai rau ca niciodata. Acum, in loc de 3 copii care se cearta, sunt aproape o duzina care se iau la harta intre ei. Nu exista un lucru asupra caruia sa cada de accord. Nu ai loc nici sa pasesti. Casa este un haos. Galagia este infernala. E mai rau decat sa traiesti pe un camp de lupta. Si animalele! Astea  ne mai lipseau. Nu pot suporta toate animalele alea.

-          Imi pare rau, a raspuns psihoterapeutul calm. Aveti dreptate, animalele au fost deja prea mult. Gasiti pe cineva care sa aiba grija de ele pentru restul vacantei.

Emma s-a dus acasa, simtindu-se putin mai usurata, dar saptamana urmatoare s-a intors la cabinetul terapeutului.

-          Incercati sa me inebuniti? L-a intrebat. Am scapat de animale, dar casa e tot un infern. Toti oamenii aia, tot zgomotul ala, toate tipetele, toate certurile. E fara pauza, de la trezire pana la culcare, nu exista respiro. Nu mai rezist. Calc pe copii oriunde ma intorc. Nu am loc sa ajung pana la bucatarie din cauza atator rude. Fiecare vrea sa vada altceva la televizor. E suficient pentru ca cineva sa vrea sa caute o funie scurta si o cladire inalta.

-          Imi pare rau, a spus din nou terapeutul. Aveti dreptate. Trimiteti-va toate rudele inapoi la casele lor.

Femeia a asteptat cu nerabdare urmatoarea consultatie. A navalit in biroul psihoterapeutului ei.

-          E minunat! A exclamat. Mi-ati salvat familia si casnicia. Viata este atat de pasnica si linistita acum ca rudele si animalele lor de companie au plecat. Casa pare mare si spatioasa. E placut sa aud sunetul propriilor copii vazandu-si de activitatile lor. Reusesc sa gasesc timp si pentru mine, iar sotul meu si cu mine apreciem acum timpul pe care il avem ca sa stam de vorba. Multumesc!

101 povesti vindecatoare pentru adulti, George W Burns

De ce sa traiesti cu frustrari?

E oarecum o intrebare retorica ce se naste din ceea ce observ in jurul meu parca tot mai frecvent in ultima vreme.

Inteleg ca „viata e grea” e un motto tare apreciat de multa lume. Ca il adoptam si il imbratisam si ne lasam ghidata viata dupa el. Si din motivul acesta incepem sa simtim tot mai multe frustrari.

Diverse, simple sau complexe. Cu totii le avem. Ideal ar fi sa reusim sa le gestionam cat mai sanatos. Sa ne folosim de ele pentru a evolua. Pentru a face ceva astfel incat sa folosim frustrarea pentru a face viata noastra mai buna si mai frumoasa.

Dar se pare ca devine din ce in ce mai greu. Vad in jur o multime de oameni care incep sa le arunce in stanga si in dreapta. Cum se intampla ceva ce nu le place, cum primesc un refuz, cum au o zi mai proasta cum frustrarea iese la suprafata.

Si reactioneaza folosind de cele mai multe ori generalizari: „ce oameni de … pe aici”, „noi nu avem…”, „ceilalti sunt mai buni, aici vezi doar nepasatori…”. Si daca stai sa te uiti putin mai atent la ce le-a declansat reactia se fede frustrarea si „neputinta” personala.

Recunosc ca uneori imi e greu sa inteleg de ce ai alege sa traiesti asa. Da, se poate intampla sa nu iti dai seama ca asa stau lucrurile. Sau sa iti fie teama de schimbari. Sau si mai si, sa refuzi sa lucrezi cu tine – sa pui osul la treaba cum zicea bunicul…

Uneori poate incerci. Citesti sau urmaresti diverse materiale in speranta ca vei reusi. Sau poate apelezi la prieteni. Si uneori astea nu functioneaza. Pentru ca imi e greu sa fiu obiectiva cu propria persoana. La fel si prietenilor ;)

Dar mai e o solutie la indemana – sa mergi la psiholog. Asta poate sa te ajute sa vezi ce e cu toate frustrarile astea. De unde vin. De ce le ti pe langa tine. La ce te ajuta sa ii intoxici pe altii cu ele.

Si mai ales, poate descoperi ca viata ta merita traita fara toate astea… ca poate sa fie si mai pozitiva. Si mai senina fara atatia nori de frustrare…

Ah, si daca nu stii daca esti sau nu acolo uita-te putin la ce spui. Ce cuvinte folosesti. Cat de frecvent „te iei de altii” si cat de „acru” esti in remarci. Daca chiar vrei, semnele sunt acolo… si le poti recunoaste…

P.S: poate si postul asta e scris dintr-o frustrare… Sau poate e doar o constatare facuta cu ochiul psihoterapeutului…

A alege: drept, libertate, privilegiu, posibilitate…

a-alegeCiteam zilele trecute o nota scrisa de cineva in care vorbea despre „a alege”.

Vorbea despre dreptul de a alege si despre „impunerea” unor persoane din jur. Stiti voi, acele situatii in care cineva din anturaj (prieten mai apropiat sau nu) se simte dator sa iti atraga atentia ca ai facut o alegere nepotrivita…

De parca nu ar fi apanajul tau sa alegi sau ce alegi.

Dar pana la urma ce e?

Drept? Pai da. Cred ca atata timp cat e vorba de propria persoana am dreptul sa aleg pentru mine. Sa vreau sa sa stiu ce vreau. Si sa aleg in conformitate cu asta. Pentru altii nu e „drept”. E impunere.

Libertate? Da. In societatea noastra cel putin. Poate ca in societatile absolutiste sau pe vremea comunismului nu era tocmai o libertate „alegerea”. In astfel de situatii cred ca e controlat, dar astazi, pentru noi e o libertate. Nu poate nimeni sa iti impuna sa alegi ceva pentru ca asa vrea. Poti doar tu sa alegi ce vrei. Unora le e ingradita aceasta libertate!

Privilegiu? Poate. Pentru ca avem la dispozitie varietate. Pentru ca avem acces la informatie. Altii nu le au…

Posibilitate? Cam da. Pentru ca avem ce alege si de unde alege. Pentru ca sunt o multime de posibilitati si variante. Cum ar fi sa gasim un singur fel de mancare. O singura scoala. Un singur serial etc… stiti ca pentru multe persoane lumea functioneaza dupa aceste reguli…

Pai si daca e toate acestea oare de ce au cei din jurul nostru uneori senzatia ca pot alege pentru noi? Oare asta nu inseamna tocmai ingradirea dreptului si libertatii de a alege? Oare nu ne face, pentru moment, mici dictatori si stie tot? (si toti facem asta uneori, deci nu te gandi ca nu ai fost si tu acolo…)

Cred ca ar fi interesant ca data viitoare cand mai traiesti o situatie de genul asta, indiferent de ce parte te regasesti, sa iti acorzi un moment si sa meditezi la asta: Ce inseamna pentru tine „a alege”? E drept, libertate, privilegiu, posibilitate?

P.S.: povestea de mai sus nu e neaparat legata de parintii care aleg pentru copiii lor. Dar le e dedicata daca ajung sa aleaga si dupa momentul cand copiii pot fi ajutati sa inteleaga ce inseamna o alegere si pe ce principii poate fi facuta…

Pentru tine ce inseamna NLP?

Cum ai raspunde tu la intrebarea asta?

Pana de curand as fi raspuns cu multe cuvinte de genul „Bandler, Grinder, modelare, gestalt, limbaj miltonian, restructurare etc”- cuvinte care sunt familiare pentru cei din zona psihologiei, dar poate nu atat de apropiate pentru cei care nu sunt invatati cu aceasta terminologie.

Si, bineinteles, nu foarte multa lume ar fi inteles ce spun sau ce inteleg eu prin NLP. Saptamana trecuta s-a incheiat inca un grup de NLP Practitioner – asta e prima etapa din a invata tainele si magia NLP-ului :)

La final de curs, dupa testul scris, cursantii au primit o intrebare suplimentara: „cum i-ai explica bunicii ce inseamna NLP”. Mi-a placut tare mult raspunsul uneia din fete (bine, bine, uneia dintre doamnele participante ;) ). Ii spunea bunicii ceva de genul:

„ – Bunica, tu iti amintesti cum a fost in ziua nuntii tale?
-          Sigur ca imi amintesc.
-          Iti amintesti cum te simteai cand ai luat rochia pe tine si la ce te gandeai cand il asteptai pe bunicul sa vina sa mergeti la biserica? Iti amintesti si cum te simteai atunci? Daca aveai sau nu emotii si cum era?
-          Tot imi amintesc :)
-          Si iti amintesti, tu bunico, cum a fost cand ai tinut-o prima data in brate pe mama? Cum arata, cum mirosea, cum o simteai in brate si mai ales cum te simteai tu?
-          De parca ar fi ieri. Asa de bine imi amintesc.
-          Eh, bunico… Asta e NLP-ul.”

Cumva da, asta inseamna NLP: sa poti sa actualizezi o amintire/experienta cu toate simturile tale: sa vezi, sa auzi, sa simti mirosuri, texturi, gusturi (asociere VAKOG se numeste).

Sa poti sa iti dai seama care au fost gandurile care au insotit aceasta traire si daca nu te ajuta sa le modifici (sunt cateva tehnici foarte frumoase care lucreaza pe schimbarea credintelor).

Ce mai inseamna NLP? Poate cel mai WOW lucru (bine, sunt multe dar asta e asa foarte la inceputul cursului) e ca te invata cum sa creezi o legatura autentica si valoroasa cu partenerul de conversatie construind raport (stiti voi folosind Pacing si Leading).

Si inseamna o serie de tehnici si exercitii foarte aplicabile care iti pot folosi atat tie, cat si celor cu care lucrezi: daca esti coach, psihoterapeut, trainer, om de HR.

Dar va las si pe voi sa descoperiti ce inseamna NLP. Ca sa puteti apoi sa ii explicati bunicii: in Bucuresti un nou grup incepe in 21 februarie. Detaliile complete le gasiti aici.

Laura, cand trimiti textul tau, promit sa il inlocuiesc. Asta e ceea ce imi mai amintesc eu din poveste :)

Tu pentru ce spui astazi multumesc?

Ai stat astazi sa te gandesti care sunt acele cadouri pe care ti le-a facut viata si de care ai putea sa nu te bucuri? Ai stat un minut astazi sa vezi care sunt acele lucruri, fiinte, experiente din viata ta pentru care ai putea sa spui multumesc?

Traim o viata agitata si pe fuga, plina de presiune, deadline, target, fugim dupa reusite, acumulari si recunoastrere, dar oare cand ai stat ultima data sa te gandesti cu adevarat la toate motivele pentru care poti fi recunoscator sau sa spui multumesc?

Oare de ce consideram ca trezitul de dimineata este un dat si „musai”?

Dar faptul ca ne bucuram de abilitatea de a merge? Ori poate ca suntem sanatosi sau avem un acoperis deasupra capului sau avem mancare sau putem sa muncim… ori poate ne bucuram de iubirea parintilor sau a partenerului de viata ori a prietenilor. Sau poate de pace ori de libertate.

Si sunt sigura ca exemplele pot continua muuult de aici inainte. Unele mai mari, altele mai mici, unele mai semnificative, altele foarte semnificative… Ai stat sa te gandesti la toate astea in ultimul timp? Sa spui multumesc si sa fi recunoscator/recunoscatoare pentru ca ai toate astea la dispozitia ta?

Sa te bucuri si sa le valorifici la adevarata lor valoare? Oare cat de multe altele sunt pentru care poti spune multumesc si sa traiesti sentimentul de a fi recunoscator?

Fugim dupa o multime de lucruri in viata si cel mai mult ne dorim Fericirea. Dar, de cele mai multe ori, ignoram sau uitam de lucrurile marunte care ne fac cu adevarat fericiti.

Sunt multe culturi sau filosofi sau religi care vorbesc despre acest „Multumesc” si despre „Recunostinta”.

Poate ai citit sau ai auzit despre astea, poate le crezi sau poate nu… dar te provoc la un exercitiu:

Timp de 29 de zile spune „Multumesc” si simte „Recunostinta” pentru …. ce vrei tu :)

Si urmareste daca se schimba ceva in jurul tau, in viata ta, dar mai ales, urmareste cum te simti tu cu tine. Cum si daca se modifica ceva in interiorul tau.

Eu am descoperit ca oamenii sunt mai buni si mai frumosi in zilele in care fac exercitiul… si poate mai tristi sau mai agitati atunci cand si eu sunt asa…

Globul de cristal

Ma gandeam sa vorbim astazi despre una dintre situatiile care pot aparea cel mai frecvent intr-un cuplu si care poate duce la o multime de stari emotionale si la probleme intre cei doi parteneri. Mai specific ma gandesc la momentele cand ne asteptam ca cel/cea de langa noi sa ghiceasca ce simtim, ce gandim sau ce ne dorim.

Si haideti sa luam cateva situatii specifice si sa vedem cum se intampla lucrurile.

Am avut o zi proasta la birou, de exemplu. Poate nu ne-a iesit un proiect, poate am avut probleme cu furnizorii sau a fost o situatie tensionata cu colegii sau orice altceva care ne-a facut sa nu fim in cea mai vesele dispozitie in momentul in care am iesit pe usa biroului. Si se pare ca nu reusim sa ne schimbam dispozitia pana intram pe usa casei si ne vedem cu iubitul. Ca atare avem aceiasi „dispozitie proasta”. Acum, in mod firesc, daca ii spunem celui de langa noi ce se intampla si de ce suntem in starea asta lucrurile o sa decurga firesc. Problemele pot sa apara in momentul in care ne asteptam ca celalalt sa ghicesca ce se intampla cu noi. Ar trebui sa aiba un glob de cristal magic in care sa vada tot ceea ce ni s-a intamplat peste zi si „sa stie” fara ca noi sa trebuiasca sa ii mai spunem ceva. Replicile de genul: „nu am nimic” sau „nu esti tu cauza starii mele” care vin peste o fata trista nu il ajuta prea mult pe cel de langa noi sa inteleaga ce se intampla cu noi. El o sa vada doar fata noastra trista sau nervii sau supararea si va reactiona la ele fara sa stie care este motivul acestor stari. Si lucrurile devin si mai interesante daca el se hotaraste sa ne tot intrebe ce avem pentru sa isi doreste sa inteleaga sau poate ne lasa pur si simplu in pace sa ne adunam si sa ne schimbam starea, situatie care iarasi poate genera si mai multa suparare la noi pentru ca noi am vrea fie ca el sa ne lase in pace si sa nu ne faca sa ne tot amintim de situatia care a generat starea noastra, fie ca el sa ne intrebe, sau sa arate ca „ii pasa” prin a fi eventual si el suparat sau trist. Aici iarasi ne asteptam ca el sa aiba acelasi glob de cristal care sa ii spuna cum ne asteptam noi ca el sa reactioneze intr-o astfel de situatie. Mai ales ca nu intodeauna asteptam aceiasi reactie de la el. Uneori ne dorim sa fie trist cu noi, alteori ne dorim sa ne lase in pace pana ne trece, alteori ne dorim sa ne faca sa radem ca sa uitam sau alte multe idei care ne vin intr-o astfel de situatie.

Hai sa luam o alta situatie. E aniversarea primei intalniri, sau a primului sarut, a cererii in casatorie sau poate chiar aniversarea casatoriei. Si de aici putem genera doua scenarii diferite care sa duca la probleme in cuplu. Sa zicem pentru inceput ca a fost o perioada foarte aglomerata pentru el/voi. Sau ca pentru el datele in sine nu sunt ceva foarte important si uita de ele, fara ca asta sa insemne ca nu e importanta aniversarea in sine. Si tu te astepti ca el sa isi aminteasca de ea si, eventual, sa pregateasca ceva special pentru asta. Si el nu o face. Si tu alegi sa nu ii spui. Sa nu ii amintesti ce zi este sau ce te gandeai ca se va intampla cu aceasta ocazie. Te superi, eventual ii si arati supararea ta, dar fara sa ii spui ce a generat-o. Te astepti ca el sa ghiceasca, mai ales ca, nu-i asa, oricum e vinovat ca a uitat sau nu a dat importanta unei astfel de ocazii speciale pentru voi. Si uite asa se genereaza o noua stare de tensiune intre voi.

Sau, varianta cu numarul 2. El vine acasa cu un buchet de flori roz, iar tu te asteptai sa fie rosii. Ori vine acasa cu ciocolata in locul cinei romatice la care te asteptai. Sau poti crea orice alt scenariu in care el face ceva ce era altfel decat ceea ce iti doreai sau sperai tu. Si aici lucrurile ar putea sa se simplifice daca ai putea sa te uiti la fapte si nu la asteptari. Sau daca ai face tu pentru voi ceea ce asteptai sa se intample apreciind in acelasi timp si contributia lui la situatie. Dar, de multe ori, uitam de toate astea si nu concentram atentia pe ceea ce nu ne place. Pe ceea ce s-a intamplat altfel decat am sperat sau visat noi. Mai ales ca ne asteptam ca el sa stie. Sau sa ghiceasca ceea ce ne dorim sau asteptam.

Sunt doar cateva exemple a ceea ce eu numesc „globul de cristal”. Acele momente, situatii cand ne asteptam ca celalalt sa ghiceasca ceea ce vrem de la el, fara ca noi sa ii spunem explicit care sunt aceste asteptari.

Si acum sa ne uitam putin spre solutiile care se potrivesc in astfel de situatii. Si, ca de obicei, sunt foarte simple. Una ar fi sa ii spunem pur si simplu celuilalt ce e in mintea noastra. Care e scenariul pe care l-am creat sau ce ne asteptam sa faca sau sa se intample. O alta ar putea fi sa ne bucuram pur si simplu de ceea ce se intampla sau de ceea ce vine de la celalat spre noi. Si bineinteles, in oricare din situatii putem sa contribuim noi la aducerea la viata a scenariului imaginat. Oricand putem sa facem noi, pentru noi, pentru relatie ceea ce am visat, sperat, asteptat sa se intample. Si e foarte posibil sa fim mai impacate, fericite, multumite, decat daca doar stam si ne asteptam ca celalale sa ghiceasca.

Tu esti fericit(a)?

Oare daca stai sa te uiti, dar sa te uiti cu adevarat, in interiorul tau ce raspuns ai da la intrebarea de mai sus?

Bine, as putea sa intreb intai “Ce e fericirea?”

Oare exista o definitie universala a fericirii? Niste standarde in care trebuie sa te incadrezi? Ceva sabloane universale pe care sa le respectam fiecare dintre noi si asa sa ne asiguram ca o sa fim fericiti?

Sincer, nu cred.

Cred ca fericirea poate fi definita de fiecare dintre noi dupa propriile criterii. Cred ca doar asa putem sa stim daca intradevar suntem acolo. Daca intradevar suntem fericiti.

Dar cred ca putem sa ne definim fericirea proprie si apoi sa facem tot ce tine de noi incat sa ne apropiem sau sa atingem aceasta definitie.

Si totusi, esti fericit(a)?

Chiar daca nu cred in retete universale, cred ca sunt unele aspecte pe care eu le vad facand parte din definitia fericirii:

Cred ca fericirea tine de multumire. De cat poti fi de multumit(a), asa in general, cu viata, de tine insati sau de ceilalti.

Cred ca fericirea tine si de cat de pozitiv(a) esti. Vezi jumatatea plina sau cea goala a paharului? Albul si rozul vietii sau negrul si cenusiul?

Poate tine si de cat de usor iert si uit verusu a imi aminti si reaminti, a tot “rumega” neplacerile provocate de altii.

De cat de repede imi trece supararea sau furia pe cineva care cred ca mi-a facut rau.

Cred ca tine de cat de mult ma pot bucura de surasul soarelui intr-o dimineata senina sau de ploaia racoritoare ori de albul fulgilor de nea.

Sau chiar si de cel mai mic si nesemnificativ aspect, pe care il luam de dat dar pentru multi nu e: fiecare pas pe care il pot face.

Sau cat de usor imi e sa zambesc si sa ma bucur versus a ma plange constant de ceea ce traiesc.

Cred ca mai tine si de cat de mult iubesc: viata in general, pe mine, parintii, prietenii, copii, iubitul/iubita, catelul sau pisica :)

Dar pana la urma ce inseamna fericirea?

Si mai ales, esti fericit(a)?

Am 17 ani… merg spre…?!

ai incredere in TINEriSaptamana trecuta am petrecut-o, impreuna cu echipa de la Timisoara, in Poiana Brasov, in compania a 27 de adolesceni “zgubilitici” (cum le-am zis din prima clipa cand am dat nas in nas cu ei) in Tabara „Ai incredere in TINEri!”.

A fost o saptamana plina de energie, agitatie, provocari, limite, veselie, frustrari, suparari, indragosteli si ce mai vreti voi.

A fost genial si epuizant in acelasi timp :)

Au facut tot ce le-a stat in putere sa ne testeze limitele, sa vada cat de departe pot sa mearga si daca regulile chiar trebuie respectate sau daca consecintele sunt „pe bune” – a fost tare haios sa le vad fata celor care au ramas fara telefoane cate 24 de ore si credeau ca „li se termina viata si lumea” in tot acest timp.

Si mai ales sa ii aud spunand, la finalul celor 24 de ore, ca intradevar se poate trai si asa, ca ziua are brusc mai multe ore, ca au facut o multime de lucruri in toata perioada asta…

Dar cel mai frumos a fost sa ii vad lucrand – pe cei care chiar si-au dorit asta sau si-au dat interesul. Tabara a avut pana la urma un scop bine definit – dezvoltarea personala.

Am abordat teme interesante si dragute: timiditatea, vorbitul in public, interpretarile, judecatile, barfa, justificari, reguli, obligatii, drepturi dobandite, incredere in sine dar si in ceilalti, relatia cu parintii.

Au fost foarte deschisi si curiosi, au pus intrebari, au testat conceptele, au creeat scenete care sa le exemplifice si, uneori, chiar fara sa isi dea seama sau sa vrea, le-au aplicat si testat pe propria piele.

S fost o saptamana plina de energie si buna dispozitie, dar si cu un iz de gust amar…

M-am bucurat ca sunt parinti, dar mai ales copii care isi doresc sa creasca si sa se dezvolte armonios. Care aleg ceva mai mult decat „distractia la mare sau la munte”.

Dar m-am si intristat observand/gandindu-ma la: efectele lipsei de timp si disponibilitate a adultilor pentru copiii lor, a societatii care promoveaza de multe ori non-valoare si non-cultura, violenta, barfa, faima, materialismul; „autismul” dat de digitalizare si ruperea contactului uman fata in fata versus online… mult prea multe influente asupra unor caractere inca in formare si care abia acum descopera ce inseamna valori, credinte, reguli de ghidat in viata…

Si credeti-ma, toate astea se vedeau „cu greu” in gasca vesela. Pentru ca au fost cu noi copii inteligenti, copii interesati de ei si viata lor (sau a caror parinti erau interesati si preocupati).

Dar recunosc ca stau si ma intreb daca asa sunt majoritatea adolescentiilor sau familiilor din ziua de astazi. Daca au suficienta atentie din partea adultilor astfel incat sa le fie usor sa isi construiasca sisteme de valori sanatoase si sa nu se „piarda” in hatisul” unei culturi media/online bazata pe non-valoare…

Poate sunt eu cu mintea „incetosata”. Dar parca „epoca vitezei” si a „libertatii si disponibilitatii informatiei” nu are cele mai pozitive efecte asupra copiilor.

Sau mi se pare???