Am avut 2 saptamani foarte interesante. Tot legate de oameni. Dar de data asta cu oameni frumosi, dragi si tocmai regasiti. Am avut surpriza sa dau peste oameni dragi din liceu si facultate. Cu unii mai vorbisem dea  lungul anilor, cu altii deloc de 7-12 ani. Oameni frumosi, cu care impart multe amintiri frumoase si speciale.

Stateam ieri si ma intrebam cum de au aparut in perioada asta. Ce i-a readus pe drumul meu? Oare i-am chemat? Recunosc ca am avut ceva momente in care m-am gandit la perioadele alea. La liceu. La facultate.

Ma gandesc in primul rand la anii de liceu. La toate intamplarile, la cat eram de inocenti si frumosi. La cate vise aveam si cum ne “imparteam” viata. La “clubul de la info” si distractia de vineri seara. La pauzele mari cand stateam la un citro in gasca si radeam, povesteam si faceam planuri. Si ma tot intreb ce aveam atatea sa ne spunem? Ne vedeam in fiecare zi. Petreceam foarte multe ore inpreuna si totusi nu ne plictiseam de prezenta noastra. Ne desparteam ziua asteptand cu nerabdare ziua urmatoare. Sa povestim, sa radem, sa glumim. Intr-o dulce visare. Asa mi se pare ca au trecut zilele liceului. Intr-un oras mic ca cel in care am crescut nu aveai prea multe optiuni de a petrece timpul extra-scoala. Nu erau prea multe oferte si totusi reuseam sa nu ne plictisim. Sa nu simtim ca nu facem nimic sau ca a trecut o zi degeaba. Cea mai frumoasa vara la mare ramane cea petrecuta cu gasca in tabara. Cele mai frumoase si reusite petreceri raman cele privite cu ochii copilului care tocmai incepea sa “vada” viata. La cat de haios ni se parea sa schimbam clasa pentru fiecare ora sau cat ne-am distrat ajutand la renovarea cladirii care urma sa ne devina casa in ultimul an de liceu. La cat de mandrii eram de faptul ca am avut  primul radio intern in liceu (primul din oras si din ce stiam atunci din judet, nu stiu cum stateau lucrurile in tara). Cata munca de convingere cu profesorii, cata munca cu instalatiile, cu gasirea spatiului “de transmisie”. Cat eram de fericiti cand auzeam, pe post de clopotel muzica care incepea in pauze… La vacantele petrecute cu cortu’ pe baraj (la pruni a ramas locatia favorita), la emotiile bac-ului si la planurile marete de dupa. Atat de multe amintiri dragi care mi-au revenit in memorie regasind colegi, prieteni, oameni.

Ma gandesc apoi la anii facultatii. La prima amprenta lasata de cladirea central a universitatii. La mirosul toamnei din gradina botanica. La Clujul verde primavara. La emotiile primei sesiuni care oricum a fost atipica pentru ca eram “pe module ca la medicina”. La prima stagiune de teatru. La momentele cand ne intalneam dimineata in curtea facultatii doar ca sa hotaram unde mergem la cafea sau ce facem in ziua aia. La Parcul Central. La superba priveliste de pe Belvedere. La chefuri, petreceri, cluburi, iesiri. Imi amintesc de Tarnita, de Magura Racataului si week-end-urile petrecute cu gasca la munte. De Baisoara si primele experiente pe skiuri. Si mai mult decat orice imi amintesc de asteptarile noastre. Ce inseamna psihologia. Ce putem sa facem sau ce vrem sa facem cand terminam. Cum o sa fie sau cum nu o sa fie. Pe atunci nu erau atatea reguli. Pe atunci era nebunie cu admiterea. Multi pe un loc, examen dificil etc. Cat eram de fericiti ca suntem studenti. Cat eram de mandri ca suntem studenti la Babes Bolyai! De prima ora cand ni s-a spus ca “NIMIC NU TREBUIE!!!”

De multi dintre colegi nu mai stiu nimic, dar ma bucur de fiecare data cand mai regasesc pe cineva. Si imi doresc sa regasesc cat mai multi. Pentru ca am impartit ani din viata noastra, moment, clipe, trairi, emotii…  pentru ca am invatat impreuna sa fim OAMENI!