Cosmina Pacurar

Archive for November, 2009

Era o ceata groasa. Atat de groasa incat nu se vedea nimic in fata ta la jumatate de metru. Plecasem de cateva minute din ceea ce devenise biroul meu in ultimele saptamani. Nu stiu cum de am ajuns aici. Ce se intamplase intre timp de ajunsesem sa fac o schimbare atat de mare in viata mea? Cum ajunsesem noi sa ne pierdem? Pornisem de la o joaca. O joaca a doi copii mari care semanau. Iubeam viata. Iubeam veselia si zilele senine. Si, cu toate astea ajunsesem in aceasta trista seara de noiembrie in care copacii plang suspinand greutatea cetii ce  ne inconjoara.
Dupa o zi lunga si obositoare ajung sa parcurg acest drum, aproape initiatic care ma readuce in lumea propriilor ganduri si sentimente. Incep sa imi amintesc. Apare o licarire care face sa luceasca aceasta lume intunecata pe care o lasasem in bezna intreaga zi cat masca muncii luase locul celei de tristete.
Daca ma intrebi de ce sunt trista nu as stii sa iti spun. Si totusi, uitandu-ma in jurul meu, imi dau seama ca  plansetul copacilor e insusi plansetul sufletului meu.
O iubire imposibila. Parca asa spuneau toti in jurul nostru. Si noi, ca doi incapatanati ce suntem am demonstrat ca nu e asa. Ca minunile exista printre noi si ne putem bucura de ele in fiecare zi. In fiecare minut. Chiar daca e doar minunea zambetului de pe fata celuilalt. O astfel de minune am trait in fiecare zi alaturi de tine. O minune care s-a terminat prea curand. Acest ultim capitol, scris de fiecare dintre noi in cartea propriei carti a fost finalizat de tine mult prea repede. Mai era timp. Mai era spatiu. Cerneala vietii nu se terminase, iar drumul era inca deschis.
Gandul ca nu iti voi savura zambetul pe varful buzelor calde in zilele ce vor urma imi provoaca o raceala mai grea decat umezeala cetii care ma inconjoara. O soarta cruda care te-a rapit de langa mine mult prea repede.
Viata celorlalti merge mai departe. Intr-o dulce visare care imi arata cat de efemera e trairea. Cat de repede se ridica ceata ce se lasa de multe ori pe sufletele noastre plapande. Maine va veni o noua zi. Probabil soarele va straluci pe cerul senin de toamna si razele lui vor incalzi gheata abatuta in inima mea. Sufletul tau va dainui vesnic in ungherele intunecate ale camerelor reci. Va trai prin amintirile calde ce lasa soarele sa patrunda in trecut deschizand drumul spre viitor.
Soarele straluceste, intodeauna, dincolo de nori!