Trăim în iluzie
Și iubim iluzie
Iluzie e ceea ce e în fum
Și fum trăim mai abitir decât iubire…
Fugim de ea că e iubire
Și ne uităm în ochi de fum
Iubire scrie și citim doar fum
În fum găsim o liniștire
Și liniște în ceea ce iubim
E doar un fum pe care îl simțim!
credit pentru inspirație: Horia Călin Pop
Posted in diverse
Nu am spus nimanui asa public! Prietenii mei stiu asta si n-as putea decat sa le multumesc ca sunt inca aici si imi raspund la telefon!
Sunt 37 de ani. Adica viata mea pe de a intregul. E o poveste care se repeta si care nu stiu daca are rezolvare. Am un tata alcoolic. Alcoolism de grad sever. Genul ala care nu are rezolvare pentru ca el nu vrea. Si o bate pe mama.
Mama care sta acolo si nu face nimic pentru ca….. Dar nu este despre ei. Este despre un copil care s-a pierdut sau nu… Povestea incepe asa..
Am 3 ani si vreau la zapada. Tata are piciorul in ghips pentru ca nici nu stiu de ce… Copilul se bucura. Are 3 ani si a iesit cu tata care ii da atentie. Iese cu el in spatele blocului si se joaca. E inca o fetita vesela care nu a procesat nimic din ce i s-a intamplat. E un el care a intrat in spital la momentul nasterii si a zis “am un…”. Raspunsul firesc… “ai un…fata”…. “Ah nu!!! Am un baiat!!!”. Nu! Ai un… fata!!!”
Deci sunt fata asa ca nu sunt suficient de buna pentru el. Arunca florile si iese din spital fara sa ma cunoasca pentru ca sunt fata si nu baiat asa cum el stia de la toata lumea. Nu sunt suficient de buna! Si e doar inceputul renegarii, pentru ca ani de zile nu m-a vazut si nu a stat cu mine!!!
… to be continued…
Posted in diverse
“I no longer have patience for certain things, not because I’ve become arrogant, but simply because I reached a point in my life where I do not want to waste more time with what displeases me or hurts me. I have no patience for cynicism, excessive criticism and demands of any nature. I lost the will to please those who do not like me, to love those who do not love me and to smile at those who do not want to smile at me.
I no longer spend a single minute on those who lie or want to manipulate. I decided not to coexist anymore with pretense, hypocrisy, dishonesty and cheap praise. I do not tolerate selective erudition nor academic arrogance. I do not adjust either to popular gossiping. I hate conflict and comparisons. I believe in a world of opposites and that’s why I avoid people with rigid and inflexible personalities. In friendship I dislike the lack of loyalty and betrayal. I do not get along with those who do not know how to give a compliment or a word of encouragement. Exaggerations bore me and I have difficulty accepting those who do not like animals. And on top of everything I have no patience for anyone who does not deserve my patience.”
– José Micard Teixeira
Posted in ale mele, diverse, povesti terapeutice
Si de-ar fi s-astern
Al gandurilor catren
Un vers ca o iubire
O viata ca o traire
O iubire indepartata
Ce asteapta a fi purtata
Pe a valurilor unduire
Spre a ta traire
Si de-a fi sa mor
De al tau dor
O singura simtire
Iti las ca amintire
O scrisoare de amor
Sa stii ca a fost dor
Ce am simtit cu tine
Ce ai trait cu mine
A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata
O luna ca o stea pe cer
Si o iubire indurerata
De ai simtit o data
In asta viata tulburata
O dragoste ce ti-a adus
O lacrima si un suras
Pastreaza amintirea calda
A buzei sarutata
Si sterge fara de regret
Caldura urmei ce-I sarata
Si vino si traieste azi
Iubirea indurerata
Spre a putea ca in povesti
Sa spui… a fost odata…
Si de-a fi sa-ti spun acum
O poveste de ramas bun
In a ochilor sclipire
Ai vedea o tresarire
Ar fi umbra de iubire
Ce ramane amintire
Pentru ca ai fost aici
Pentru ca nu stii sa zici
Tot ce este in traire
Sa exprimi si in simtire
Nu doar ochii sa clipeasca
De iubirea cea trupeasca
Si de-a fi sa-ti spun acum
O poveste de ramas bun
In a ochilor sclipire
Tot iubire…
Posted in ale mele, din gradina de creativitate
Stii care mi se par a fi cei mai mari „dusmani” ai omului?
Comparatia cu celalalt, auto-critica si judecata. Este fascinant cum putem sa ne folosim de multe ori propria minte impotriva noastra. Pentru ca sincer, nu stiu daca vreuna din cele 3 ne ajuta in prea mult. Stiu ca o se spune ca te ajuta sa evoluezi – in special comparatia si auto-critica. Dar oare chiar e asa?
Ma intalnesc tare des cu cei 3 in cabinet. Si clientii mei nu sunt tocmai fericiti sau multumiti cand traiesc una din cele 3 stari. Dar haide-ti sa ne uitam putin la fiecare.
Comparatia cu celalalt: „el/ea e mai bun/a” „e mai destept decat mine” „are o casa/masina/job mai …. ca mine”, „nu vei construi niciodata cat a reusit el/ea”. Oare la ce ajuta o astfel de comparatie? In principiu ai spune ca te motiveaza spre progres. Ca asa ai un obiectiv spre care sa tinzi. Dar oare e o atitudine sanatoasa?
Te ajuta sa inaintezi? Sa vezi unde esti cu adevarat si incotro iti doresti sa mergi? Sau mai degraba te duce spre auto-critica si judecata? Stii, momentul acela in care vocea din capul tau incepe sa iti spune: „puteai mai mult de atat. Vezi, nu esti in stare de nimic”, „nu meriti ceva bun ca nu faci asta sau aia sau cealalta”, „nu esti bun/a de nimic” „nu ai ce oferi”, „tu nu o sa reusesti niciodata”.
Iti suna cunoscut? Oare tu stii cand vorbeste vocea asta cu tine? O auzi constient sau doar ii dai voi sa iti influenteze parerea despre tine, actiuniile si modul in care iti conduci viata?
Paradoxul e ca nu a fost dintodeuna acolo. La inceput a fost o alta vocea. Aceea care ne spunea ca suntem buni si frumosi. Ca putem sa facem cam tot ce ne propunem (sti, e imposibil chiar in secunda asta sa ajung pe luna, dar daca chiar vreau la un moment dat s-ar putea sa reusesc – in sensul asta am spus „cam tot ce ne propunem”). Ca avem resurse nelimitate si ca putem sa le folosim cand avem nevoie de ele. Ca suntem unici si minunati si frumosi. Ca avem propriul nostru drum in fata si ca tine de noi sa ni-l construim asa cum ne cade bine.
Din pacate vocea asta este redusa la tacere. Cum? Intervine viata… asta ca sa nu spun ca de fapt tot sistemul in care ne dezvoltam contribuie intr-un fel sau altul la amutirea ei si trezirea celeilalte.
Uneori sunt cei din familie care vin sa „ajute” dandu-ti exemple: „uite la X ce bine invata”, „uite la Y ce copil cuminte e. A mancat tot! Nu ca tine care esti neastamparat si ma superi” etc….
Apoi mai e sistemul educational: „X invata mai bine decat Y”, „X este mai inteligent”, „Y nu e in stare sa rezolve problema” etc…
Prietenii cu care ne jucam si interactionam ajuta si ei – pentru ca deja s-au intalnit cu sistemul si au inceput auda vocea.
Si asa, incet incet prima voce e redusa la tacere iar cea de a doua trezita. Si asa, incet, incet preia controlul asupra noastra si a modului in care ne vedem pe noi. Si de multe ori nici macar nu suntem constienti de ea sau de unde vine ea. Nu mai stim daca e cu adevarat a noastra sau e una din vocile pe care le-am auzit dea lungul vietii.
Dar stii ca poti sa o reduci la tacere? Si sa o retrezesti pe cea adormita? E nevoie de ceva munca e adevarat. Dar cu siguranta se poate.
Uneori e nevoie sa mergi in cabinetul unui psihoterapeut pentru a putea avea sprijin in acest proces.
Dar alteori provocarea e a ta cu tine: sa asculti cu atentie. Sa vezi care voce vorbeste in capul tau. Sa identifici de unde vine ea (sau a cui e) si ce iti spune. Sa vezi daca o asculti si daca o lasi sa te conduca intr-o directie sau alta. Si apoi sa alegi sa schimbi ceva.
Sa alegi sa nu te mai compari cu celalalt. Sa alegi sa nu te mai critici si sa nu te mai judeci.
Din pacate nu ceilalti ne judeca aspru. Noi suntem cei mai aspri judecatori ai nostri!
Sa ai rabdare cu tine si sa iti acorzi timp si energie pentru a identifica si a face schimbari. Care uneori sunt mai usoare alteori te provoaca mai mult. Sa nu te superi pe tine cand nu iti iese din prima sau cand vocea revine. Ea e probabil cu tine de o multime de ani si nu se lasa prea usor amutita.
Dar cu atentie si rabdare poti ajunge sa regasesti in tine acea persoana minunata si unica care are toate resursele de care are nevoie si care poate face tot ce isi doreste 🙂
Pentru ca suntem Unici! Si Minunati! Fiecare in felul nostru!!!
Posted in ale mele, dezvoltare personala
Tagged armonie, dezvoltare personala, echilibru, psiholog, solutii, viata
Aud de multe ori in cabinet formulari de genul: „nu vrei sa te schimbi”, „nu faci nimic pentru relatia asta”, „nu iti pasa”, „tu faci aia (sau cealalata) cand stii foarte bine ca nu imi place”.
Da, de cele mai multe ori sunt femei cele care imi povestesc astfel de conversatii, dar in acelasi timp si noi, femeile folosim astfel de expresii cand interactionam cu partenerul de cuplu.
Si totusi o relatie este despre 2. Ambii parteneri contribuie si construiesc relatia. A spune ca doar unul dintre ei trebuie sa fie atent sau sa se schimbe e ca si cum i-ai atribui doar lui/ei responsabilitatea de a avea grija de relatie.
A-l invinovati pe celalalt pentru ceea ce nu functioneaza si a-i pune lui „in spate” schimbarea, a-l responsabiliza e posibil sa functioneze pentru o perioada, dar pe termen lung poate duce la o multime de frustrari si resentimente. Si poate chiar sa duca la terminarea relatiei.
E ca si cand nu esti niciodata multumit/a de partenerul de cuplu. Ca si cand ai sta cu cineva care nu e suficient de bun/a si ii ceri permanent sa se schimbe pentru a atinge „standardele” tale. Dar oare chiar asa e? Oare nu e exact aceiasi persoana cu care ai intrat in relatie? Atunci era ok, era bun/a dar acum, cand e putin de munca pentru a va pune de accord nu mai e? Si e doar de o parte responsabilitatea de schimbare?! Oare cum asa?
E important sa intelegem ca intram intr-o relatie ca doua parti distincte. Cu propriile nevoi, viziuni, obiceiuri, atitudini, comportamente. Si cu cat inainteaza relatia cu atat mai mult e nevoie sa amonizam cele doua parti pentru a putea sa formam un cuplu. Si ambii parteneri au nevoie sa faca ajustari si sa gaseasca calea comuna prin care pot sa puna impreuna individualitatea proprie pentru a fi parte din cuplu.
Chiar daca ne dorim si este de dorit sa ne pastram individualitatea in cuplu, sa ramanem asa cum am fost inainte sa intram in cuplu, o parte din noi se schimba tocmai pentru ca formam un cuplu cu altcineva. Care vine, la fel ca si noi, cu propriile povesti si experiente.
Asa ca poate ar fi interesant ca data viitoare cand aveti o discutie si simtiti ca e nevoie de o schimbare in cuplu sa va ganditi pentru un moment ce puteti face si voi pentru a genera schimbarea pe care o asteptati de la partener/a.
Posted in ale mele, dezvoltare personala
Emma era o mama care muncea. Le preda copiilor la scoala toata ziua si, seara, venea acasa la cei 3 ai ei care se ciondaneau tot timpul. Unul isi punea mereu acelasi CD preferat cat putea de tare. Altul se uita la TV, dand volumul la maximum pentru a acoperii CD-ul si plangandu-se de zgomotul facut de fratele sau. Al treile se juca jocuri pe calculator si refuza sa cedeze controlul tastaturii asa incat si celorlalti sa le poata veni randul.
Emma era chemata sa aplaneze certurile simtind ca se presupune ca ea sa fie si judecator si juriu – cel putin pana ce lua o decizie nefavorabila. Atunci era contestata si certurile o luau de la capat.
Se intorcea acasa de la scoala rupta de oboseala dorindu-si putin liniste. Stoarsa de orice energie, s-a adresat unui psihoterapeut:
– Nu mai pot sa suport, i-a spus. Am ajuns la capatul puterilor! Ce sa fac?
– Ceea ce voi sugera, a replicat terapeutul, poate sa sune nitel nebunesc si s-ar putea sa nu vreti sa procedati asa dar daca doriti ca situatia sa se amelioreze, asta e ceea ce trebuie sa faceti. Asteptati pana in vacanta urmatoare. Invitati toate rudele la care va puteti gandi pentru ca sa stea la dvs in vacanta. Rugati-le sa-si aduca toti copii si toate animalele de casa. Puneti-i pe toti sa doarma pe canapea, pe jos, pe unde ii puteti inghesui.
Dupa cum va puteti lesne imagina, la mijlocul primei saptamani de vacanta, Emma a solicitat o consultatie de urgenta la terapeutul ei.
– Ce mi-ati facut? L-a intrebat. Casa este o casa de nebuni. E mai rau ca niciodata. Acum, in loc de 3 copii care se cearta, sunt aproape o duzina care se iau la harta intre ei. Nu exista un lucru asupra caruia sa cada de accord. Nu ai loc nici sa pasesti. Casa este un haos. Galagia este infernala. E mai rau decat sa traiesti pe un camp de lupta. Si animalele! Astea ne mai lipseau. Nu pot suporta toate animalele alea.
– Imi pare rau, a raspuns psihoterapeutul calm. Aveti dreptate, animalele au fost deja prea mult. Gasiti pe cineva care sa aiba grija de ele pentru restul vacantei.
Emma s-a dus acasa, simtindu-se putin mai usurata, dar saptamana urmatoare s-a intors la cabinetul terapeutului.
– Incercati sa me inebuniti? L-a intrebat. Am scapat de animale, dar casa e tot un infern. Toti oamenii aia, tot zgomotul ala, toate tipetele, toate certurile. E fara pauza, de la trezire pana la culcare, nu exista respiro. Nu mai rezist. Calc pe copii oriunde ma intorc. Nu am loc sa ajung pana la bucatarie din cauza atator rude. Fiecare vrea sa vada altceva la televizor. E suficient pentru ca cineva sa vrea sa caute o funie scurta si o cladire inalta.
– Imi pare rau, a spus din nou terapeutul. Aveti dreptate. Trimiteti-va toate rudele inapoi la casele lor.
Femeia a asteptat cu nerabdare urmatoarea consultatie. A navalit in biroul psihoterapeutului ei.
– E minunat! A exclamat. Mi-ati salvat familia si casnicia. Viata este atat de pasnica si linistita acum ca rudele si animalele lor de companie au plecat. Casa pare mare si spatioasa. E placut sa aud sunetul propriilor copii vazandu-si de activitatile lor. Reusesc sa gasesc timp si pentru mine, iar sotul meu si cu mine apreciem acum timpul pe care il avem ca sa stam de vorba. Multumesc!
101 povesti vindecatoare pentru adulti, George W Burns
E oarecum o intrebare retorica ce se naste din ceea ce observ in jurul meu parca tot mai frecvent in ultima vreme.
Inteleg ca „viata e grea” e un motto tare apreciat de multa lume. Ca il adoptam si il imbratisam si ne lasam ghidata viata dupa el. Si din motivul acesta incepem sa simtim tot mai multe frustrari.
Diverse, simple sau complexe. Cu totii le avem. Ideal ar fi sa reusim sa le gestionam cat mai sanatos. Sa ne folosim de ele pentru a evolua. Pentru a face ceva astfel incat sa folosim frustrarea pentru a face viata noastra mai buna si mai frumoasa.
Dar se pare ca devine din ce in ce mai greu. Vad in jur o multime de oameni care incep sa le arunce in stanga si in dreapta. Cum se intampla ceva ce nu le place, cum primesc un refuz, cum au o zi mai proasta cum frustrarea iese la suprafata.
Si reactioneaza folosind de cele mai multe ori generalizari: „ce oameni de … pe aici”, „noi nu avem…”, „ceilalti sunt mai buni, aici vezi doar nepasatori…”. Si daca stai sa te uiti putin mai atent la ce le-a declansat reactia se fede frustrarea si „neputinta” personala.
Recunosc ca uneori imi e greu sa inteleg de ce ai alege sa traiesti asa. Da, se poate intampla sa nu iti dai seama ca asa stau lucrurile. Sau sa iti fie teama de schimbari. Sau si mai si, sa refuzi sa lucrezi cu tine – sa pui osul la treaba cum zicea bunicul…
Uneori poate incerci. Citesti sau urmaresti diverse materiale in speranta ca vei reusi. Sau poate apelezi la prieteni. Si uneori astea nu functioneaza. Pentru ca imi e greu sa fiu obiectiva cu propria persoana. La fel si prietenilor 😉
Dar mai e o solutie la indemana – sa mergi la psiholog. Asta poate sa te ajute sa vezi ce e cu toate frustrarile astea. De unde vin. De ce le ti pe langa tine. La ce te ajuta sa ii intoxici pe altii cu ele.
Si mai ales, poate descoperi ca viata ta merita traita fara toate astea… ca poate sa fie si mai pozitiva. Si mai senina fara atatia nori de frustrare…
Ah, si daca nu stii daca esti sau nu acolo uita-te putin la ce spui. Ce cuvinte folosesti. Cat de frecvent „te iei de altii” si cat de „acru” esti in remarci. Daca chiar vrei, semnele sunt acolo… si le poti recunoaste…
P.S: poate si postul asta e scris dintr-o frustrare… Sau poate e doar o constatare facuta cu ochiul psihoterapeutului…
Posted in dezvoltare personala, diverse
Tagged armonie, dezvoltare personala, echilibru, ganduri, psiholog, solutii, terapie, viata
Citeam zilele trecute o nota scrisa de cineva in care vorbea despre „a alege”.
Vorbea despre dreptul de a alege si despre „impunerea” unor persoane din jur. Stiti voi, acele situatii in care cineva din anturaj (prieten mai apropiat sau nu) se simte dator sa iti atraga atentia ca ai facut o alegere nepotrivita…
De parca nu ar fi apanajul tau sa alegi sau ce alegi.
Dar pana la urma ce e?
Drept? Pai da. Cred ca atata timp cat e vorba de propria persoana am dreptul sa aleg pentru mine. Sa vreau sa sa stiu ce vreau. Si sa aleg in conformitate cu asta. Pentru altii nu e „drept”. E impunere.
Libertate? Da. In societatea noastra cel putin. Poate ca in societatile absolutiste sau pe vremea comunismului nu era tocmai o libertate „alegerea”. In astfel de situatii cred ca e controlat, dar astazi, pentru noi e o libertate. Nu poate nimeni sa iti impuna sa alegi ceva pentru ca asa vrea. Poti doar tu sa alegi ce vrei. Unora le e ingradita aceasta libertate!
Privilegiu? Poate. Pentru ca avem la dispozitie varietate. Pentru ca avem acces la informatie. Altii nu le au…
Posibilitate? Cam da. Pentru ca avem ce alege si de unde alege. Pentru ca sunt o multime de posibilitati si variante. Cum ar fi sa gasim un singur fel de mancare. O singura scoala. Un singur serial etc… stiti ca pentru multe persoane lumea functioneaza dupa aceste reguli…
Pai si daca e toate acestea oare de ce au cei din jurul nostru uneori senzatia ca pot alege pentru noi? Oare asta nu inseamna tocmai ingradirea dreptului si libertatii de a alege? Oare nu ne face, pentru moment, mici dictatori si stie tot? (si toti facem asta uneori, deci nu te gandi ca nu ai fost si tu acolo…)
Cred ca ar fi interesant ca data viitoare cand mai traiesti o situatie de genul asta, indiferent de ce parte te regasesti, sa iti acorzi un moment si sa meditezi la asta: Ce inseamna pentru tine „a alege”? E drept, libertate, privilegiu, posibilitate?
P.S.: povestea de mai sus nu e neaparat legata de parintii care aleg pentru copiii lor. Dar le e dedicata daca ajung sa aleaga si dupa momentul cand copiii pot fi ajutati sa inteleaga ce inseamna o alegere si pe ce principii poate fi facuta…
Posted in ale mele, dezvoltare personala
Tagged armonie, dezvoltare personala, echilibru, idei, viata
Un moment de respiro va doresc dragilor!
Sa fiti buni cu voi, dar si cu cei din jur. Sa oferiti din ce aveti cu prisosinta si sa va bucurati de ce primiti cu recunostinta!
Mos Craciun sa vin cu daruri multe, cu liniste in suflet si in minte si mai ales cu ceea ce va doriti!
Craciun Fericit si Sarbatori Binecuvantate!!!
Cosmina
Posted in diverse
